Acum vreo lună de zile am sucombat în faţa unei perechi noi de pantofi şi am cumpărat-o, întrucît precedenta arăta oarecum groaznic. Azi i-am luat pentru prima dată. Precizez că n-am umblat desculţ în această perioadă, de regulă preferînd încălţăminte ce se apropie mai mult de cea sportivă. E inutil să spun că am şi costum. Cravata e ascunsă totuşi în geantă ca să evit o parte din ironiile de bază ale acelora obişnuiţi cu înfăţişarea mea cotidiană, de sindicalist: iar te duci la interviuri? ne părăseşti? În treacăt fie spus, ce bine arăt!
Cum nu s-a nascut încă perechea de pantofi care să nu-mi facă probleme măcar vreo trei zile la început, mi-am cîrpit preventiv picioarele cu plasturi în locurile unde ştiam eu că are să se întîmple.
Ceea ce s-a întîmplat însă îmi depăşeşte aşteptările: beşicile s-au format fix lîngă bucăţile de pansament, adică exact sub banda adezivă. Prevăd o desprindere dureroasă. Aş pleca acasă să scurtez din suferinţă dar şefa, în mod neobişnuit, e încă la birou la ora asta. O zi proastă, ce mai!
31 martie 2006
27 martie 2006
Transport public
Destinul, cugetă el, apare în ultimul moment. Dacă ieşiţi din gara Smoliensk şi trebuie să luaţi tramvaiul 4 care trece pe acolo în compania lui 5, a lui 15, a lui 17, a lui 30, 31, B, G şi a două linii de autobuz, fiţi sigur că primul care va trece va fi G, urmat de două 15 unul după altul - fapt anormal în principiu - apoi de un 17, de un 30, de un mare număr de B, de un al doilea G, de un 31, de un 5, din nou de un 17 şi încă de un B. Şi taman cînd veţi începe a crede că cifra patru nu mai există în natură, îl veţi vedea apărînd încetişor de după gara Briansk, încoronat de ciorchini umani. A pătrunde în vagon, pentru un utilizator experimentat al tramvaielor moscovite, nu reprezintă în fapt o dificultate majoră: totul este ca tramvaiul să vină. În schimb, dacă trebuie să-l luaţi pe 15, lucrurile sînt clare: veţi avea dreptul să vedeţi o multitudine de tramvaie de pe alte linii, blestematul de 4 va trece de opt ori unul după altul iar 15, care pînă de curînd trecea la fiecare cinci minute, nu se va mai arăta decît cu o frecvenţă de o dată la fiecare douăzeci şi patru de ore. Este suficient să fiţi răbdător şi veţi fi recompensat.
Ilf şi Petrov - 12 scaune
24 martie 2006
Ştiri de pe front
Ploaia i-a risipit pe jeunes dînd speranţe de plecare în inimile noastre de angajaţi luaţi ostatici la birou. Dar iată că a ieşit soarele şi gara s-a umplut din nou de tineret cu intenţii bune. Apoi au început să apară iar sarkozeii, echipaţi cu căşti, scuturi şi bastoane. Cetăţenii paşnici s-au retras atunci înspre liniile de autobuze. Cum acestea nu păreau a funcţiona, am încercat autostopul dar n-a oprit nimeni. În sfîrşit a venit un autobuz, dar plin. Avînd experienţă multă acumulată pe linia de tramvaie 4-8 din Iaşi - Copou-Tătăraşi-Zona industrială-Tudor-Copou şi invers - am reuşit să mă strecor. În autobuz, nişte femei povesteau strănutînd cum au aşteptat trenul în gară şi cum nişte copii au început să folosească sprayuri lacrimogene. Am strănutat şi eu de vreo două ori parte din solidaritate, parte că îmi venea să strănut. Lîngă mine, patru jeunes făceau politică de zor, spunînd vorbe simpatice despre Sarko şi Villepin şi dezvoltînd în conversaţie tehnici de ardere a maşinilor. Au avut timp să dezvolte ei mult şi bine din cauză că în tot acest timp stăteam pe loc, fiind în mijlocul unui ambuteiaj monstru.
Dupa autobuz, au urmat două metrouri şi încă un tren, unde nimeni nu părea că era la curent de evenimente, aşa că am putut să pun mîna şi pe o carte.
Dupa autobuz, au urmat două metrouri şi încă un tren, unde nimeni nu părea că era la curent de evenimente, aşa că am putut să pun mîna şi pe o carte.
Naa-na! Na-na-na!
Sper să ajung totuşi azi acasă. La 50 de metri de cladirea unde e biroul meu au venit forţele poliţiei ca să îi îndepărteze pe manifestanţii bucuroşi că au găsit motiv să nu meargă la şcoală şi care au blocat staţia de tren şi intrările pe autostradă. Sper ca ploaia torenţială să rezolve totuşi problema mai eficient decît poliţia. Ce-i interesant este că Sytadin anunţă că A86 este închisă datorită unor probleme tehnice. Mda, probleme tehnice, se vede de pe geam.
Centrul comercial din apropiere a fost închis şi el din cauză că au venit vreo 70 de jeunes ca să-l vandalizeze în semn de protest contra noii legislaţii în domeniul muncii propusă de guvern.
Vă daţi seama ce nasol este să nu poţi pleca la 4 şi jumătate vineri de la servici?
Centrul comercial din apropiere a fost închis şi el din cauză că au venit vreo 70 de jeunes ca să-l vandalizeze în semn de protest contra noii legislaţii în domeniul muncii propusă de guvern.
Vă daţi seama ce nasol este să nu poţi pleca la 4 şi jumătate vineri de la servici?
22 martie 2006
Titanii Renaşterii
În localitatea Amboise de pe malul Loarei, pe lîngă cunoscutul castel, se află conacul de la Clos Lucé unde a sălăşluit o vreme Leonardo da Vinci, sub protecţia lui François Ier.
În zilele noastre, nişte sponsori entuziaşti ai tehnicii de la IBM au citit planurile lui Leonardo şi au construit o parte din maşinile închipuite de maestrul vizionar. Ele se află azi expuse la Clos Lucé.
A venit vremea să îmi aduc şi eu contribuţia la dezvoltarea tehnicii. Peste vreo 500 de ani cineva construi-va poate după planurile mele maşina fabuloasă pe care am imaginat-o.
În zilele noastre, nişte sponsori entuziaşti ai tehnicii de la IBM au citit planurile lui Leonardo şi au construit o parte din maşinile închipuite de maestrul vizionar. Ele se află azi expuse la Clos Lucé.
A venit vremea să îmi aduc şi eu contribuţia la dezvoltarea tehnicii. Peste vreo 500 de ani cineva construi-va poate după planurile mele maşina fabuloasă pe care am imaginat-o.
3G
Mi-am cumpărat telefon nou, forţat de împrejurări. Cu neţărmurită părere de rău m-am despărţit de cel vechi, care şi-a îndeplinit timp de 4 ani cu succes nobila sa funcţie de bază: vorbitul cu alte persoane aflate la distanţă. Eu nu l-aş fi schimbat defel, în ciuda ironiilor din partea colegilor de birou, gen "iar ai venit cu ceapa aia de telefon", dar bateria lui era pe cale să îşi dea obştescul sfîrşit, căci nimic nu e veşnic în lumea noastră. Foarte mulţumit am fost de lipsa lui de sofisticare: compuneam numărul, apăsam pe un buton mare şi rotund şi vorbeam. Avea şi funcţii avansate, de ce să mint, de exemplu mă trezea în fiecare dimineaţă cu soneria lui percutantă, lipsită de orice urmă de polifonie. Cînd aceasta îşi făcea cunoscut sunetul cristalin în public - niciodată în restaurant, în şedinţă, la dentist sau cînd îi arătam vreunui neam interiorul catedralei Notre Dame, construită cînd noi locuiam în bordeie de lut şi ne ascundeam în munţi pîrjolind terenul din calea cotropitorilor - surprindeam surîsuri condescendente din partea posesorilor de ultime răcnete în materie.
Cînd mă suna cineva, apăsam pe acelaşi buton mare şi rotund, duceam aparatul la ureche şi conversam normal: în franţuzeşte, cînd mă suna un francez, în româneşte cînd îmi telefona vreun conaţional din ţară sau de peste hotare. De-a lungul timpului am observat că nu mă puteam înţelege decît cu greutate cu unii dintre românii care mă sunau şi care posedau telefoane cu mult mai evoluate decît al meu:
- Alo, ziceam eu.
- ... - Tăcere. Ochii zilei s-au închis
- Alo, repetam eu contrariat.
- ... - gîfîit în receptor, ca într-un film prost de pe vremuri la TVR, în care criminalul îşi suna victimele la ceas de noapte şi nu zicea nimic, doar i se auzea răsuflarea.
- Aloo, puţin enervat
- Cine-i acolo? venea în sfîrşit răspunsul.
- Tanti Aglaia! Dar acolo cine e?
Cum pe piaţă e foarte greu să găseşti un telefon îndeplinindu-şi doar funcţia primară, acum iată-mă posesor de telefon cu sonerii multe şi polifonice, cu aparat foto, care ştie să facă videoconferinţă - obiectivul camerei fiind în spatele telefonului, mă întreb dacă nu cumva trebuie să fiu maestru de yoga - care se conectează la internet, cu o agendă sofisticată şi jocuri. Rămîne să mai învăţ cum se formează un număr şi care e butonul pentru răspuns şi mă declar mulţumit. Atunci chiar nu voi mai avea nici un motiv să nu mă înţeleg cu unii conaţionali.
Cînd mă suna cineva, apăsam pe acelaşi buton mare şi rotund, duceam aparatul la ureche şi conversam normal: în franţuzeşte, cînd mă suna un francez, în româneşte cînd îmi telefona vreun conaţional din ţară sau de peste hotare. De-a lungul timpului am observat că nu mă puteam înţelege decît cu greutate cu unii dintre românii care mă sunau şi care posedau telefoane cu mult mai evoluate decît al meu:
- Alo, ziceam eu.
- ... - Tăcere. Ochii zilei s-au închis
- Alo, repetam eu contrariat.
- ... - gîfîit în receptor, ca într-un film prost de pe vremuri la TVR, în care criminalul îşi suna victimele la ceas de noapte şi nu zicea nimic, doar i se auzea răsuflarea.
- Aloo, puţin enervat
- Cine-i acolo? venea în sfîrşit răspunsul.
- Tanti Aglaia! Dar acolo cine e?
Cum pe piaţă e foarte greu să găseşti un telefon îndeplinindu-şi doar funcţia primară, acum iată-mă posesor de telefon cu sonerii multe şi polifonice, cu aparat foto, care ştie să facă videoconferinţă - obiectivul camerei fiind în spatele telefonului, mă întreb dacă nu cumva trebuie să fiu maestru de yoga - care se conectează la internet, cu o agendă sofisticată şi jocuri. Rămîne să mai învăţ cum se formează un număr şi care e butonul pentru răspuns şi mă declar mulţumit. Atunci chiar nu voi mai avea nici un motiv să nu mă înţeleg cu unii conaţionali.
17 martie 2006
Taratata, taratata
Avec la garde montante
nous arrivons, nous voilà.
Sonne, trompette éclatante!
Taratata, taratata!
Nous marchons la tête haute
comme des petits soldats,
marquant sans faire de faute,
une, deux, marquant le pas.
Les épaules en arrière
et la poitrine en dehors,
les bras de cette manière
tombant tout le long du corps.
Cum băteam eu cadenţa prin subterane aşteptînd ca Moralès să înceapă dintr-un moment în altul să-i cînte lui José că o fermecătoare tînără fată cu fustă albastră tocmai l-a căutat, deodată, corul copiilor care intona versurile de mai sus în lumina orbitoare a neoanelor din parcarea PB de la Défense a fost întrerupt de vocea suavă a crainicei. Aceasta a anunţat graţios că angajaţii firmei de salubritate sînt în grevă şi că din această cauză parcarea este parţial închisă. Brusc, am început să simt în nări mirosuri pestilenţiale şi am început să aud foşnetul hîrtiilor în care eram băgat pînă la genunchi, laolaltă cu trosnetul cutiilor de bături răcoritoare peste care călcam deja de vreo cîteva zeci de metri.
15 martie 2006
Umori matinale
Cred ca am fost socialist într-o viaţă anterioară. Altfel nu-mi explic de ce mi-a devenit brusc simpatic tehnicianul complet incompetent care a venit să instaleze un calculator nou în birou şi l-a deconectat de la reţea pe cel al şefei.
Şefa nu era la birou în momentul faptei. Cînd a apărut pe la ora 10 şi a deschis calculatorul, fiind pe punctul de a pleca în vederea petrecerii celor 40 de minute de cafea regulamentare de la fiecare început de zi, a constatat că mailurile nu vin şi pace. Bătînd mărunţel din buze şi emiţînd sunete ascuţite, a alertat pe cetăţenii din birourile alăturate. Toată lumea a început să se agite nefiresc ca să o ajute, dar eu cred că era mai mult din cauză că aveau urechile sensibile. Într-o pasă inspiraţionistă de excepţie, la un moment dat a ajuns sub masă, de unde a ieşit cu cablul de reţea deconectat într-o mînă.
Cum ajutoarele plecaseră deja fiecare în treaba lui, soluţia problemei fiind clară de acum, furioasă că a întîrziat 15 minute la cafea, şefa a început să-l toarne pe bietul tehnician la şefii săi pe motiv că din cauza lui nu poate ea lucra de la ora 9(!) şi că e inadmisibil ca din cauza unui incompetent să piardă o jumătate de zi de lucru. Cît timp ea este plecată din birou, vrea să găsească cablul băgat la loc în priză că altfel e de jale.
Cu şefa nu te pui, clar!
Şefa nu era la birou în momentul faptei. Cînd a apărut pe la ora 10 şi a deschis calculatorul, fiind pe punctul de a pleca în vederea petrecerii celor 40 de minute de cafea regulamentare de la fiecare început de zi, a constatat că mailurile nu vin şi pace. Bătînd mărunţel din buze şi emiţînd sunete ascuţite, a alertat pe cetăţenii din birourile alăturate. Toată lumea a început să se agite nefiresc ca să o ajute, dar eu cred că era mai mult din cauză că aveau urechile sensibile. Într-o pasă inspiraţionistă de excepţie, la un moment dat a ajuns sub masă, de unde a ieşit cu cablul de reţea deconectat într-o mînă.
Cum ajutoarele plecaseră deja fiecare în treaba lui, soluţia problemei fiind clară de acum, furioasă că a întîrziat 15 minute la cafea, şefa a început să-l toarne pe bietul tehnician la şefii săi pe motiv că din cauza lui nu poate ea lucra de la ora 9(!) şi că e inadmisibil ca din cauza unui incompetent să piardă o jumătate de zi de lucru. Cît timp ea este plecată din birou, vrea să găsească cablul băgat la loc în priză că altfel e de jale.
Cu şefa nu te pui, clar!
07 martie 2006
Lumea de dincoace de geam
Azi mi-am propus să vorbesc despre consulatul României la Paris. Totuşi, n-am de gînd să mă plîng şi eu printre atîţia alţii de cămăruţa strîmtă cu pereţii scorojiţi şi plini de inscripţii în care petenţii stau îngrămădiţi în duhoare, căci caloriferele dogoresc, nici despre gemuleţul prin care consulul dă, respectiv primeşte hîrtii şi nici despre abţibildul lipit pe geamul ghişeului ce ne informează că sîntem filmaţi. Şi nici măcar n-am de gînd să mă plîng de cei care-şi zic "consul". Eu cunosc toate acestea şi, ştiind ca nu prea am cum influenţa situaţia, m-am resemnat, iar cînd am treabă acolo merg hotărît măcar să mă amuz cît pot.
M-am aşezat la coadă pe trotuar cu zece minute înainte de deschidere. În faţa mea era deja o lume pestriţă. În spatele meu a venit o domnişoară care a început să fumeze şi să îmi sufle fumul în faţă. La fumul ei s-a adăugat şi acela ieşit din trabucul, respectiv din gura ce-l pufăia, aparţinînd unui "gagiu", băiat de băiat de la mama lui, venit şi el mai apoi. Apoi a venit o doamnă franţuzită, trecută de prima tinereţe, care a întrebat în română pe gagiu de ce se stă pe trotuar. La răspunsul că încă nu e ora deschiderii, a scuipat un ah bon!. Fix la ora H, uşa s-a deschis şi oamenii s-au precipitat înăuntru. Cum aerul începuse să se împută, dinspre ghişeu începuseră să se audă primele vociferări cu "aşa-i la români". Gagiul s-a descurcat şi s-a băgat în faţă ca să obţină formulare, apoi s-a reaşezat la coadă.
Apoi a intrat o femeie, ştiu şi eu, mai tuciurie care a încercat să se bage în faţă pe motiv că e venită de departe şi că o aşteaptă copiii în stradă dar altă femeie, cu aer de doamnă, a luat-o cu:
- Ce faci fă, un'te crezi?!
Rar mi-a fost dat să aud pînă acum o izbucnire verbală cu un timbru atît de violent ca cea venită din partea celei numite "fă". Cînd mă minunam unde zace atîta capacitate toracică, doamna a început şi ea să vocifereze, incredibil, dar parcă mai tare. N-a lipsit mult şi se luau de păr. Dar s-au liniştit tot aşa de repede pe cît au început.
Apoi au început să sune cu melodii foarte frumoase celularele. Am auzit şi unul cu sonerie ca la telefoanele acelea vechi, cu disc. Volumul era dat la maxim şi am tresărit. Posesorul lui a reglat în vreo jumătate de oră, cu un accent franţuzesc admirabil şi cu o voce pătrunzătoare, nişte probleme de pe un şantier de construcţii, ceva cu o scară ce trebuia montată sub un acoperiş.
Între timp o altă doamnă, dar chiar doamnă, aflînd de la gagiu că el a obţinut formularele, s-a dus şi ea la ghişeu cu tupeu ca să le ceară, dar nu le-a obţinut. Întoarsă la coadă, a început să îşi strige nemulţumirea către vecinii de coadă, cu un ton suficient de ridicat, de fapt foarte ridicat, in suportabil de ridicat. Am reţinut următoarele:
"Se laudă cu clădirea asta frumoasă a ambasadei şi pe noi ne ţin ca pe nişte şobolani!"
Recunosc că în principiu sînt de acord cu ideea enunţată. Cînd a spus şobolani, a şuierat puternic cuvîntul astfel încît persoana din spatele ghişeului să audă bine.
Mai erau la coadă şi oameni cu feţele imperturbabile. Nici unul din numeroasele zgomote nu părea să îi afecteze în vreun fel şi nici ei nu emiteau prea multe. Apoi mai erau şi nişte familii de ţigani. În afară de faptul că aveau copii gălăgioşi, ca orice copii, aş putea zice că se numărau alături de imperturbabili printre cei paşnici, veniţi cu o treabă acolo şi decişi să o rezolve fără prea mult circ.
Adevărat este că efortul principal pentru ameliorarea situaţiei trebuie să vină de la cei de dincolo de geam, ei trebuie să se ocupe cu lărgitul geamului, cu practicarea unei găuri în perete pe unde să intre aerul, cu găsirea unei modalităţi simple prin care oamenii să găsească formularele şi să aştepte mai puţin, cu amenajarea spaţiului sau cu găsirea altuia mai primitor, etc. Dar eu cred că dacă dincoace de geam nu face nimeni nici un efort, măcar să vorbească mai încet şi poate mai puţin, să închidă soneria la celular, să-şi reprime ura şi să-şi stăvilească invectivele, să-şi bage mai puţin picioarele în cei aflaţi în aceeaşi situaţie cu ei, apoi ghişeul acela mic către care aspiră e cumva meritat.
M-am aşezat la coadă pe trotuar cu zece minute înainte de deschidere. În faţa mea era deja o lume pestriţă. În spatele meu a venit o domnişoară care a început să fumeze şi să îmi sufle fumul în faţă. La fumul ei s-a adăugat şi acela ieşit din trabucul, respectiv din gura ce-l pufăia, aparţinînd unui "gagiu", băiat de băiat de la mama lui, venit şi el mai apoi. Apoi a venit o doamnă franţuzită, trecută de prima tinereţe, care a întrebat în română pe gagiu de ce se stă pe trotuar. La răspunsul că încă nu e ora deschiderii, a scuipat un ah bon!. Fix la ora H, uşa s-a deschis şi oamenii s-au precipitat înăuntru. Cum aerul începuse să se împută, dinspre ghişeu începuseră să se audă primele vociferări cu "aşa-i la români". Gagiul s-a descurcat şi s-a băgat în faţă ca să obţină formulare, apoi s-a reaşezat la coadă.
Apoi a intrat o femeie, ştiu şi eu, mai tuciurie care a încercat să se bage în faţă pe motiv că e venită de departe şi că o aşteaptă copiii în stradă dar altă femeie, cu aer de doamnă, a luat-o cu:
- Ce faci fă, un'te crezi?!
Rar mi-a fost dat să aud pînă acum o izbucnire verbală cu un timbru atît de violent ca cea venită din partea celei numite "fă". Cînd mă minunam unde zace atîta capacitate toracică, doamna a început şi ea să vocifereze, incredibil, dar parcă mai tare. N-a lipsit mult şi se luau de păr. Dar s-au liniştit tot aşa de repede pe cît au început.
Apoi au început să sune cu melodii foarte frumoase celularele. Am auzit şi unul cu sonerie ca la telefoanele acelea vechi, cu disc. Volumul era dat la maxim şi am tresărit. Posesorul lui a reglat în vreo jumătate de oră, cu un accent franţuzesc admirabil şi cu o voce pătrunzătoare, nişte probleme de pe un şantier de construcţii, ceva cu o scară ce trebuia montată sub un acoperiş.
Între timp o altă doamnă, dar chiar doamnă, aflînd de la gagiu că el a obţinut formularele, s-a dus şi ea la ghişeu cu tupeu ca să le ceară, dar nu le-a obţinut. Întoarsă la coadă, a început să îşi strige nemulţumirea către vecinii de coadă, cu un ton suficient de ridicat, de fapt foarte ridicat, in suportabil de ridicat. Am reţinut următoarele:
"Se laudă cu clădirea asta frumoasă a ambasadei şi pe noi ne ţin ca pe nişte şobolani!"
Recunosc că în principiu sînt de acord cu ideea enunţată. Cînd a spus şobolani, a şuierat puternic cuvîntul astfel încît persoana din spatele ghişeului să audă bine.
Mai erau la coadă şi oameni cu feţele imperturbabile. Nici unul din numeroasele zgomote nu părea să îi afecteze în vreun fel şi nici ei nu emiteau prea multe. Apoi mai erau şi nişte familii de ţigani. În afară de faptul că aveau copii gălăgioşi, ca orice copii, aş putea zice că se numărau alături de imperturbabili printre cei paşnici, veniţi cu o treabă acolo şi decişi să o rezolve fără prea mult circ.
Adevărat este că efortul principal pentru ameliorarea situaţiei trebuie să vină de la cei de dincolo de geam, ei trebuie să se ocupe cu lărgitul geamului, cu practicarea unei găuri în perete pe unde să intre aerul, cu găsirea unei modalităţi simple prin care oamenii să găsească formularele şi să aştepte mai puţin, cu amenajarea spaţiului sau cu găsirea altuia mai primitor, etc. Dar eu cred că dacă dincoace de geam nu face nimeni nici un efort, măcar să vorbească mai încet şi poate mai puţin, să închidă soneria la celular, să-şi reprime ura şi să-şi stăvilească invectivele, să-şi bage mai puţin picioarele în cei aflaţi în aceeaşi situaţie cu ei, apoi ghişeul acela mic către care aspiră e cumva meritat.
01 martie 2006
Rostul vieţii
Cer scuze onoraţilor cititori pentru cuvintele pretenţioase ce vor urma, însă faptul că sînt scrise într-o limbă de circulaţie intens banalizată va mai atenua puţin din titlul sforăitor al acestei însemnări.
Now here's the meaning of life. It's nothing special:
"Try to be nice to people. Avoid eating fat. Read a good book now and then. Get some walking in. Try to live together in peace and harmony with people of all creeds and nations."
V-aţi dat probabil seama că aceste cuvinte ce mie mi se par de un bun simţ dezarmant sînt extrase din filmul Meaning of Life cu Monty Python.
Pfui. Noaptea asta sînt cam obosit.
Now here's the meaning of life. It's nothing special:
"Try to be nice to people. Avoid eating fat. Read a good book now and then. Get some walking in. Try to live together in peace and harmony with people of all creeds and nations."
V-aţi dat probabil seama că aceste cuvinte ce mie mi se par de un bun simţ dezarmant sînt extrase din filmul Meaning of Life cu Monty Python.
Pfui. Noaptea asta sînt cam obosit.