Lumea de dincoace de geam

Azi mi-am propus să vorbesc despre consulatul României la Paris. Totuşi, n-am de gînd să mă plîng şi eu printre atîţia alţii de cămăruţa strîmtă cu pereţii scorojiţi şi plini de inscripţii în care petenţii stau îngrămădiţi în duhoare, căci caloriferele dogoresc, nici despre gemuleţul prin care consulul dă, respectiv primeşte hîrtii şi nici despre abţibildul lipit pe geamul ghişeului ce ne informează că sîntem filmaţi. Şi nici măcar n-am de gînd să mă plîng de cei care-şi zic "consul". Eu cunosc toate acestea şi, ştiind ca nu prea am cum influenţa situaţia, m-am resemnat, iar cînd am treabă acolo merg hotărît măcar să mă amuz cît pot.

M-am aşezat la coadă pe trotuar cu zece minute înainte de deschidere. În faţa mea era deja o lume pestriţă. În spatele meu a venit o domnişoară care a început să fumeze şi să îmi sufle fumul în faţă. La fumul ei s-a adăugat şi acela ieşit din trabucul, respectiv din gura ce-l pufăia, aparţinînd unui "gagiu", băiat de băiat de la mama lui, venit şi el mai apoi. Apoi a venit o doamnă franţuzită, trecută de prima tinereţe, care a întrebat în română pe gagiu de ce se stă pe trotuar. La răspunsul că încă nu e ora deschiderii, a scuipat un ah bon!. Fix la ora H, uşa s-a deschis şi oamenii s-au precipitat înăuntru. Cum aerul începuse să se împută, dinspre ghişeu începuseră să se audă primele vociferări cu "aşa-i la români". Gagiul s-a descurcat şi s-a băgat în faţă ca să obţină formulare, apoi s-a reaşezat la coadă.
Apoi a intrat o femeie, ştiu şi eu, mai tuciurie care a încercat să se bage în faţă pe motiv că e venită de departe şi că o aşteaptă copiii în stradă dar altă femeie, cu aer de doamnă, a luat-o cu:
- Ce faci fă, un'te crezi?!
Rar mi-a fost dat să aud pînă acum o izbucnire verbală cu un timbru atît de violent ca cea venită din partea celei numite "fă". Cînd mă minunam unde zace atîta capacitate toracică, doamna a început şi ea să vocifereze, incredibil, dar parcă mai tare. N-a lipsit mult şi se luau de păr. Dar s-au liniştit tot aşa de repede pe cît au început.
Apoi au început să sune cu melodii foarte frumoase celularele. Am auzit şi unul cu sonerie ca la telefoanele acelea vechi, cu disc. Volumul era dat la maxim şi am tresărit. Posesorul lui a reglat în vreo jumătate de oră, cu un accent franţuzesc admirabil şi cu o voce pătrunzătoare, nişte probleme de pe un şantier de construcţii, ceva cu o scară ce trebuia montată sub un acoperiş.
Între timp o altă doamnă, dar chiar doamnă, aflînd de la gagiu că el a obţinut formularele, s-a dus şi ea la ghişeu cu tupeu ca să le ceară, dar nu le-a obţinut. Întoarsă la coadă, a început să îşi strige nemulţumirea către vecinii de coadă, cu un ton suficient de ridicat, de fapt foarte ridicat, in suportabil de ridicat. Am reţinut următoarele:
"Se laudă cu clădirea asta frumoasă a ambasadei şi pe noi ne ţin ca pe nişte şobolani!"
Recunosc că în principiu sînt de acord cu ideea enunţată. Cînd a spus şobolani, a şuierat puternic cuvîntul astfel încît persoana din spatele ghişeului să audă bine.
Mai erau la coadă şi oameni cu feţele imperturbabile. Nici unul din numeroasele zgomote nu părea să îi afecteze în vreun fel şi nici ei nu emiteau prea multe. Apoi mai erau şi nişte familii de ţigani. În afară de faptul că aveau copii gălăgioşi, ca orice copii, aş putea zice că se numărau alături de imperturbabili printre cei paşnici, veniţi cu o treabă acolo şi decişi să o rezolve fără prea mult circ.

Adevărat este că efortul principal pentru ameliorarea situaţiei trebuie să vină de la cei de dincolo de geam, ei trebuie să se ocupe cu lărgitul geamului, cu practicarea unei găuri în perete pe unde să intre aerul, cu găsirea unei modalităţi simple prin care oamenii să găsească formularele şi să aştepte mai puţin, cu amenajarea spaţiului sau cu găsirea altuia mai primitor, etc. Dar eu cred că dacă dincoace de geam nu face nimeni nici un efort, măcar să vorbească mai încet şi poate mai puţin, să închidă soneria la celular, să-şi reprime ura şi să-şi stăvilească invectivele, să-şi bage mai puţin picioarele în cei aflaţi în aceeaşi situaţie cu ei, apoi ghişeul acela mic către care aspiră e cumva meritat.