Cu Gégé

De ceva vreme mi se tot afișează pe ecran pe siturile pe unde mai umblu o publicitate la brățări din piele bărbați. Asta îmi amintește de faimoșii ciorapi pentru copii supraelastici și de executăm haine din pielea clientului.Că veni vorba de piele, partea îngroșată a colanților de biciclist se cheamă "piele de capră neagră", cu referire la materialul din care era făcută înainte ca susnumita specie de capre să devină protejată și înainte de invenția materialelor sintetice, foarte performante de altfel, dar care provoacă bube pe fund după o ieșire mai lungă.

Zilele astea am cunoscut un nene care se apropie de 60 de ani și care se autointitulează "hoinar ciclist sportiv", refuzînd cu obstinație titulatura de ciclosportiv sau, mai simplu, cea de ciclist. Ne-am dat randevu la Christ la Saclay la ora nouă. Am ajuns, m-am dat jos din mașină, mi-am mîncat banana, mi-am pus papucii de ciclotron, mi-am tras șosetele de neopren peste papuci, am umflat roțile la 7 bari. Atunci a apărut de nicăieri o mașină de călugărițe din filmele cu jandarmii, din ea s-a dat jos Gégé, un nene mititel și firav, gata îmbrăcat și încălțat - oare cum se conduce mașina cu papucii de biciclist? - îmi zice bonjur, azi mergem la munte. Mă uit la el și mă întreb: da' unde naiba este munte aici? 4 grade afară, rafale de vînt, Gégé iși scoate sprinten carboanele din portbagajul de la 2CV, papucii fac clac și încă un clac în pedale și plecăm ușurel înspre Gif. În prima coborîre l-am văzut cum dispare după primul viraj cu 70 la oră. L-am ajuns din urmă cu greu, mă "aștepta" pedalînd relaxat cu mîinile la spate. Apoi au început dealurile. Gégé le ataca pe fiecare, vorbind cu mine și dîndu-mi sfaturi, după care sprinta în a doua jumătate a pantei, cam atunci cînd începeam eu să îmi dau sufletul. Am făcut așa vreo trei ore jumate, pe dealuri, la margine de pădure, pe cîmp, ne-am intersectat în vreo cîteva rînduri cu căprioare urmărite de vînători care vroiau să le ia pielea ca să facă din ea pantaloni de biciclist. Pe alocuri ne mai agățam o vreme de cîte un pluton ciclist ca să ne mai adăpostim puțin de vînt, după care Gégé îi depășea și eu îmi dădeam din nou sufletul ca să îl ajung din urmă.

La sfîrșit, în apropiere de Christ, Gégé luă mîinile de pe ghidon și pedală un moment cu ele larg desfăcute la orizontală, cu capul dat pe spate. M-am uitat pe GPS și am văzut că făcusem aproape 1000m de ascensiune. Gégé mi-a zis atunci că am un "bon coup de pédale" și că ne mai antrenăm puțin pe acolo, după care mergem la vară pe Galibier ca să vînăm capre negre.

Și astfel se termină 2012.

Carte poștală

Mă lipisem cu spatele de un zid soios, între un tomberon și un sac negru de plastic plin de gunoi urît mirositor. Deasupra, la etajul unu, fîlfîiau agale un rînd de chiloți, unul de așternuturi și pe al treilea rînd una ragazza nu terminase încă de întins niște cămăși de noapte. Pe zidul din față se vedea în lumina felinarului un graffitti indecent dar bine făcut, peste care un alt artist mai puțin priceput scrisese niște cuvinte de protest împotriva lui Mario Monti. Chelnerul de la pizzeria de pe partea cealaltă ceva mai în susul străzii ieșise în prag și își prezenta omagiile domnișoarei care întindea rufe la uscat: ciao amore, ti amo, I love you, hi love.  Un Fiat cu vopseaua scorojită trecu în trombă la vale pe strada îngustă și abruptă, depășit simultan, printre claxoane, de două vespe și un piaggio, călărite de Mario, Luigi și Marcello, toți bruneți, cu bărbile de trei zile și cu părul în bătaia vîntului. Scoasei cu grijă capul, mă uitai mai întîi în stînga, apoi în dreapta. Următorul stol de scutere părea la o distanță respectabilă. Pășii cu grijă pe caldarîm cînd, un pîrîit de motoretă ieșit de nicăieri îmi șterse nasul, făcîndu-mă să mă retrag presto subito la locul meu. Auzii și-un vag ecou de vafanculo ce se pierdu la vale în același timp cu pîrîitul.

Reușii pînă la urmă să traversez și să intru în pizzeria chelnerului înamorat. Pînă atunci fusesem mîncător de pizza de foame, fără să fi încercat vreodată cea mai mică plăcere și chiar aș fi decretat cu mîna pe inimă că nu există pizza bună. După ce am terminat farfuria și mi-am lins bine degetele, cînd mi se încrețea pielea capului de plăcere de la degetarul de espresso, am început să mă întreb filosofic: Oare de ce-o fi așa de greu prin alte părți să găsești o pizza bună? Nu se găsește făină? Dar legume nu se găsesc? O fi greu de făcut un foc de lemne? Dar un espresso, ce-o fi așa de greu de făcut un espresso bun? Nu se găsește cafea bună? Se zgîrcesc comercianții la cafea? N-or fi avînd mașinile din lumea întreagă abur la presiunea potrivită?

Porca miseria! Bruta bestia!

Stăteam în picioare în metrou, sprijinit cu spatele de peretele strapontinelor, cu un umăr în bara de lîngă ușă. Nu  era chiar aglomerat, dar nici locuri pe scaun nu prea mai erau. Un domn cu palton stătea cu o valiză între picioare în dreptul ușii, o domnișoară se uita în gol încolăcită în jurul unei bare, cu două fire albe ce ieșeau din fularul gros înfășurat în jurul gîtului ca să ajungă  pînă în urechi, două negrese îmbrăcate tradițional stăteau lăbărțate pe strapontinele din partea opusă. Din trenul aflat pe sensul celălalt se auzea înfundat un "Drumurile noastre, poate" lălăit la acordeon. Metroul fîșîia din roțile de cauciuc pe șine iar soneria ușilor țipa monoton înainte de fiecare pornire:  Glacière, St Jacques, Denfert, Edgar Quinet. La Montparnasse era forfota mai mare, s-au ridicat cîțiva de pe scaune și au coborît, s-au urcat alții și s-au așezat. Au intrat trei bătrîne și o femeie care se îmbulzea puternic în ele, deși era loc suficient, bombănind într-o păsărească ce-mi suna cunoscut în urechi. În urcare, m-a călcat și pe mine pe bombeuri. Nu i-am dat atenție, mă gîndeam la ploaia fină de afară și la uichendul ce își trăia ultimele momente. În fine, trenul sună, ușile se închiseră și intrarăm din nou în tunel. Bătrînele comentau discret, nemulțumite că fuseseră busculate în urcare și apoi trenul ajunse la Pasteur. Femeia care intrase ultima se postase între timp lîngă ieșire, trase de zăvor, ușile se deschiseră, aruncă o privire înapoi, se aplecă, culese un portofel de jos și îl întinse uneia dintre cele trei bătrîne. Aceasta se uită surprinsă, luă portofelul, mulțumi frumos și îl puse în geantă, cealaltă dispăru pe peron în timp ce trenul suna și ușile se închideau. Atunci am înțeles tot, m-am căutat în buzunare, totul era din fericire la loc, moment în care bătrîna constata și ea că nu mai avea nimic în portofel.

Destupare

Am stins lumina, am tras jaluzelele în jos, am aprins opaițul și am coborît pe scara în spirală pînă la tainița de la -2. Am speriat vreo doi lilieci iar Dorel, șobolanul, mi s-a prelins printre picioare tocmai cînd ușa încăperii umede se deschise cu un scîrțîit sinistru. Am compus cifrul de la dulăpiorul cu otrăvuri și am căutat din ochi flaconul achiziționat de la carfur cu 3,76€, conținînd un lichid vîscos. De îndată ce l-am văzut, în spatele unor sticle de lichide pentru spălat wc-ul, alături de o fiolă de Sauternes din '99, o scînteie se aprinse în ochiul meu albastru, cel verde rămînînd la fel de inexpresiv și neîncrezător ca pînă atunci. Am înșfăcat cu o mînă flaconul și, cu opaițul în cealaltă, urcai val vîrtej scara, perturbîndu-l pe Dorel care nu știa ce să mai creadă. În bucătărie era la fel de întuneric cum lăsasem. Pusei opaițul pe jos, lîngă chiuvetă, mă așezai în genunchi și, plin de speranță și evlavie, citii instrucțiunile de pe flacon. Desșurubai apoi dopul, mă aplecai sub chiuvetă, localizai sifonul de scurgere de la mașina de spălat vase și turnai prin partea de sus a țevii lichidul vîscos ce în lumina opaițului devenise verde fluorescent. Începui să rîd ușor diabolic și, pe măsură ce flaconul se golea de lichidul înghițit de țeava sinistră, rîdeam din ce în ce mai diabolic. La sfîrșit am pronunțat chiar și o formulă magică, deși asta nu era trecută în instrucțiuni.
Apoi am întors clepsidra și am lăsat astfel lichidul să acționeze 30min, timp în care am citit o carte în latină la lumina opaițului și am băut jin. Reflectînd încă la înțelepciunea din ultimele rînduri citite și la declinările latinești, ridicai storurile, pusei niște apă în bidonul de biciclist și turnai apa în țeavă, sperînd să o aud fugînd prin canalizare mîncînd pămîntul. Dar, în loc să aud un susur de izvor subteran, am auzit un zgomot de sticlă ce se umple iar la sfîrșit a fost o mică fîntînă arteziană. Rahat.

Am constatat atunci cît de prost erau făcute țevile, cum nu se putea desface ușor nimic și cum nu încapea nici un lighean acolo unde ar fi trebuit. Am încercat cu o sîrmă specială cu manivelă la capăt achiziționată în prealabil și care ar fi trebuit să penetreze adînc prin cele mai neobișnuite coturi ale țevii, dar dopul ce se formase nu se dădea dus și pace.

Am scos atunci asul din mînecă: o soluție inginerească găsită pe blogul unei cameriste de hotel (Sofitel?) și netrecută în nici un manual al instatorului dibaci. Țeava s-a desfundat în nici 30s cu ajutorul aspiratorului de praf. E bine de știut.
Cînd primele elemente de materie recalcitrantă au ieșit din țeavă, am reușit și eu să îmi vidanjez mațele.

Iar acum beau jin cu un sentiment de împlinire.

Sîmbăta trecută am profitat de vremea bună și am făcut nebunia la care visam de multă vreme: am ajuns la malul mării cu bicicleta. Au fost așadar 216km cu soare, fără vînt, care s-au derulat cu o viteză medie de 27km/h, la capătul cărora m-a așteptat o diplomă. Pînă la 150 au fost chiar 28, moment în care mi-am întrebat eul: dar unde te grăbești așa, băi nene? Așa că m-am întins puțin pe iarbă la marginea drumului. M-a pișcat atunci o albină. Rahat.

Rămîn cu următoarele impresii:
- Cicliștii din cluburi sînt o specie aparte de care nu merită să te apropii, pe de o parte pentru că e periculos, iar pe de alta că sînt moral nefrecventabili. Faptul că poartă toți același tricou le dă dreptul să se comporte ca niște masculi feroci, atît prin comportamentul periculos față de cei veniți acolo fără vreun scop de a dovedi cuiva ceva, cît și prin remarcile nesărate făcute "femininelor" care munceau și ele să termine cursa. În plus, în urma lor rămîne mereu o dîră de ambalaje de produse dopante pe care le aruncă după ce devin nefolositoare.
- Spectrul claviculei rupte nu mi-a dat pace nici o secundă, la fel și cel al căștii pe care am spart-o dînd cu capul de o bordură acum fix patru săptămîni. Sentimentul era foarte puternic, mai ales cînd cîte o gașcă de afiliați în club zbîrnîia din carboane la 10cm pe stînga și cîteodată pe dreapta mea. Erau unii pe fundul cărora scria A.S.S.
- Ciclismul în gașcă organizată este impregnat de testosteron.
- Ciclismul în gașcă organizată are un puternic iz naționalist, la limită cu FN-ul. Dar, la naiba, eram între francezi!
- Ciclistul transpirat pute de-i sar capacele.
- La coadă la mîncărică stau mulți cicliști transpirați.
- La coadă la mîncărică unii dintre cicliștii transpirați se pîrțîie
- Sirena protecției civile e foarte stridentă. A sunat de mai multe ori.
- Ultimii kilometri sînt foarte lungi iar cel mai mic delușor de la sfîrșit are față de Everest.

Trecînd peste toate astea, a fost tare fain. Cînd, după colț, am văzut Pont de Normandie în depărtare, mi-a sărit inima din loc de bucurie. Nu mai zic ce-a fost cînd roțile au început să vibreze pe pietrele din portul vechi de la Honfleur!

N-am spart nici un cauciuc.

Pălăria lui bunicu era verde închis. O ținea pe cap cînd ieșea afară, în curte, în livadă sau pe băncuța de la drum, sprijinit în cîrjă. În casă o atîrna de cuiul din cămară, din spatele ușii. După ce a murit, pălăria a rămas atîrnată de cuiul ei mulți ani, pînă ce casa bătrînească a fost dărîmată ca să se facă alta nouă în loc.

Goneam cu aseisul înspre București prin căldură, ca să-mi prind avionul de coadă. Clima bizonică pompa aer rece în habitaclu. La radio, pe un post de știri, Ponta și Escu își vărsau fierea la fiecare sfert de oră. Deodată, coloana de mașini și camioane s-a oprit înaintea unuia din multele sate de pe E85. A început o luptă de uzură, cu tiruri ce intrau pe contrasens, gata să strivească pe cel ce îndrăznea să le iasă în față și cu mașini care o luau de-a dreptul pe cîmp ca să încerce să intre în aceeași coloană la cîteva sute de metri mai încolo. În acest timp, Ponta și Escu erau neobosiți. După o vreme am intrat în sat. După alte lungi minute am văzut un milițian cu chipiul dat pe ceafă care făcea semne mașinilor să ocolească un perimetru de pe șosea, delimitat cu bandă adezivă roșie-albă în care se aflau o dubă albă poziționată oblic cu o roată în șanț, un alt milițian care făcea poze cu canonul, niște șlapi aruncați în dezordine și o pălărie ca a lui bunicu.

Bizonic

Mi-au dat de la biroul Tesla de la OTP un Audiaseis. Am aflat cu această ocazie ce înseamnă clima bizonică. Am experimentat așadar plăceri noi, cum ar fi lipitul în fundul mașinii din față și datul cu blițul ca să se dea țăranul cu Loganul la o parte sau înjuratul italienilor care conduc ca dracu', veniți în concediu să se dea rotunzi cu merțurile lor de rahat la mîna a doua. Am observat că mulți participanți la trafic îmi dădeau cu blițurile de pe partea aialaltă cînd era radar și m-am distrat și eu dînd cu blițurile la cei care veneau din față, dar cînd nu era radar. M-am simțit extraordinar cînd m-au băgat în seamă în sfîrșit, după atîția ani, interlopii din Rădă atunci cînd m-am plimbat pi șentru cu cotul scos pi jeam, cu scaunul dat tare pe spate, cu ghiulul pe volan și maneaua de cătănie cu influențe latino la maxim în habitaclu. Nici cînd mi-am luat doctoratul de la Standfort nu făcusem atîta senzație ca acum în mediul lor exclusivist.
Am fost și la peco să fac plinul. M-am dat jos în șlapi și pantaloni scurți de fotbalist profesionist din aseis și l-am întrebat pe pompist dacă n-are motorină normală.
- Ba da, dar la pompa cealaltă. Aici nu e decît "super".
N-am vrut să mai fac manevre complicate și riscante, că mi-era teamă să nu spulber un mit care se formase deja în jurul meu.
- Bine, atunci puneți din asta.
- De cît vreți?
- Plinul.
În timp ce se făcea plinul, omul meu se vedea că are întrebări existențiale ce îi turmentau existența.
- Dar motorina asta ce are?
- E mai scumpă.
Se uită la mașină lung, apoi la mine, sau mai bine zis la lanțul de aur care se vedea printre perii scurți de pe ceafa groasă, mai stătu puțin, se uită iar la mine.
- Dar motorina super e mai bună.
- Nu știu, nu mă interesează.
- Și nu credeți că așa o mașină merită motorină mai bună?
- Nu.
- De ce?!?!?
- Nu-i decît o mașină.
Între timp pompa clănțăni și se opri. Nenea scurse ultimele picături din furtun și îmi aruncă:
- Să știți că nu vă mai spăl parbrizul.

Maieul galben pal

Ieri s-a terminat Turul Franței. A fost foarte frumos. M-am sculat dis de dimineață, m-am îmbrăcat cu cel mai frumos costum mulat din lycra pe care îl aveam, am înfulecat un mic dejun energetic, am copiat pe GPS traseul pregătit de cu seară, mi-am pus niște prafuri în apa din bidon, am legat bicicleta de automobil și am plecat înspre Chevreuse pentru că era frumos afară. Am ajuns după vreo 30 min, mult mai repede decît în ziua precedentă, cînd m-am învîrtit vreo oră și jumătate cînd pe o autostradă, cînd pe alta. M-am parcat într-o zonă industrială de la Loges en Josas m-am descălțat de frumoasele sandale roșii din care ieșeau ciorapii albi de sport și m-am încălțat cu cei mai frumoși pantofi Shimano, albi, dar cu care nu se poate conduce mașina. Am dezlegat bicicleta, am pornit GPS-ul și am plecat, încercînd să nu mă îndepărtez de linia roșie de pe ecran și urmărind cu mare interes viteza instantanee, viteza medie, kilometrii parcurși și ora estimată a sosirii. Vremea frumoasă și cîmpurile colorate nu mai contau deloc. La un moment dat am horcăit și am tras o flegmă în lateral, fiind în convalescență după o bronșită păcătoasă. Cu această ocazie am aflat că mai era cineva în spatele meu. Pe marginea drumului, înspre Rambouillet, erau înșirate o grămadă de rulote care parcaseră acolo cu o seară înainte. Oamenii își luau micul dejun, somnoroși, la umbra rulotelor și a drapelurilor britanice și visau la cele 10s din după-amiaza ce avea să vină, cînd vor avea ocazia să-i zărească pe specialiștii substanțelor ilicite ce vor trece pe acolo, precedați de caravana publicitară. Din loc în loc, alții instalau comerțuri temporare de bere, tricouri galbene sau cu buline roșii, șosete cu michimauși, etc. Eu pedalam sub încurajările suporterilor de pe marginea drumului. Cum mă încurajau ei așa frumos, m-am simțit obligat să măresc cadența, astfel încît cele două dealuri de categorie 4 de pe parcurs au trecut în uralele publicului. Un polițai care se trezise și el devreme ca să balizeze traseul m-a asigurat că nu mai e mult pînă la sosire și că aveam șanse să cîștig. Astfel, vreo 50km am ținut-o într-o medie orară niciodată atinsă și simțeam cum îmi crește un val de mulțumire în suflet. Bucuria mea a fost de scurtă durată căci pe la jumătatea celui de-al treilea deal am intrat brusc în hipoglicemie și mașina a început să funcționeze cu încetinitorul. Am fost nevoit să mănînc din mers trei din barele cu fructe uscate din buzunar pe care în vremuri normale nu le-aș înghiți nici cu rugăminți fierbinți. Un american din altă echipă m-a depășit, zicîndu-mi:
- Bravo, tu es super!
După vreo 10 min mașina a repornit, dar era prea tîrziu, îmi stricasem deja media. Rahat. 

Asimilare

Primisem telefon că bicicleta cea nouă era gata și mergeam cu metroul, lăbărțat pe o banchetă, în drum spre magazin ca să o ridic. Pe la Châtelet se urcară un moș și o babă. Nu era loc pe scaun, așa că s-au agățat, tremurînd, de o bară. M-am simțit și m-am ridicat să îi ofer măcar ei locul meu. Puteam să visez și în picioare la ascensiunea Mont Ventoux pe care n-o să o fac, cred, niciodată.
- A nu, mulțumesc, n-avem nevoie să stăm jos, zise baba. Dar e foarte frumos gestul dvs, rar, dar foarte frumos. Cu toți străinii ăștia veniți aici care în plus trăiesc pe spinarea statului, încasînd ajutoarele sociale, la ce să te aștepți, nu îți mai oferă nimeni locul.
- Ar trebui să schimbe numele stației ăsteia în "Châtelet les Noirs" în loc de "Châtelet les Halles", adăugă moșul. Noroc că mai există francezi educați ca dvs, că altfel nu știu ce ne-am face.

M-am uitat la mine în geamul metroului: aveam părul vîlvoi, eram neras, în tricou, cu pantaloni trei sferturi și sandale. Dar se pare că lumina ochilor, farmecul personal și accentul desăvîrșit i-au derutat pe moșnegi. Era prima dată cînd nu eram luat de belgian, canadian din Québec, spaniol sau alte naționalități conlocuitoare. Eram mulțumit să fiu ca ei.

M-am așezat, gîndindu-mă dacă ar fi bine să îmi cumpăr în sfîrșit niște pedale Look sau să mai merg o vreme cu SPD-urile pe care le aveam deja. M-am dat jos la Saint Paul. Ieșind, am aruncat o privire neutră, fără să salut, înapoi înspre  moș, care vorbea pornit în continuare cu baba despre Lepen, Sarkozy, negri, arabi și ajutoare sociale. 

Bat fiind, păduri cutreieram

Rămîne de văzut cum naiba fac să mă trezesc pînă la ora 15, cînd am o ședință de două ore, după ce am dezbătut la prînz o sticlă de Bourgogne, nu mai știu cum se cheamă, nu pot să îmi amintesc în momentul de față. Știu doar că avea un gust verde și îmi părea slab, pînă cînd m-am uitat pe sticlă și am văzut că avea 14 grade. Mergea stass cu peștele crud cu wasabi din belșug și cu tortul din desert. Din păcate, totul e doar o amintire beată acum, cînd jazzul sună violent și fără melodie în căști și îmi place la nebunie. În openspace lumea vorbește ca peștii în acvariu, cred - numai despre asta poate fi vorba-, despre java, nosql, aifon, noile macuri care întîrzie să apară sau noul pédégé numit chiar ieri. Eu, în schimb, mă simt deasupra tuturor, după exact atîția ani de vorbit străineza și îmi aduc aminte de proful de franceză din generală care era bătăuș, dar tot timpul cu motiv și căruia nu-i port defel pică, pentru că de la el știu de strada Servandoni și pentru că știa să și recompenseze pe măsură cînd știam cum trebuie despre avoir și être. A murit între timp, săracul Bujdei. Și îmi mai aduc aminte de primul 1 mai petrecut la Paris, aproape de statuia Ioanei d'Arc, cînd am întîlnit o coloană de moșnegi cu steaguri bleublancrouge care strigau gerontologic: "La France aux Français!" și nu prea am înțeles eu la vremea aia de ce strigau ei așa, care era legătura cu 1 mai și nici nu am înțeles ura unuia dintre ei care mi-a întins o cocardă tricoloră să o prind în piept și i-am refuzat-o sincer și nevinovat, spunîndu-i că nu sînt francez. Și îmi mai amintesc de dimineața în care în care am deschis televizorul și l-am văzut pe proaspătul ministru de interne, agitat tot, cum îi e stilul, anunțînd schimbarea legislației care avea să mă afecteze direct și fără milă. Profit de ocazie și îi urez să dispară naibii din peisaj, duminică la ora 20, jugănit de  pirații somalezi pe iahtul lui Bolloré.

Rahat, a sunat aifonul că trebuie să mă duc la ședință.

Ostreicultură

Pe vremea mea, jumătate din copiii de la bloc țineau cu Universitatea Craiova, a doua jumătate cu Steaua și a treia cu Dinamo. Meciurile de pe maidan degenerau invariabil în bătaie generală începută de la un simplu "pomanagiule!" adresat ăluia care a marcat ultimul gol din ofsaid (sau nu).

Spiritul sportiv de competiție  astfel format se manifestă la vîrsta adultă cu berea în mînă în fața televizorului, pe stadioane, cînd se strigă lozinci mobilizatoare pentru jucătorii negri, și pe lîngă stadioane, după meci, cînd se sparg vitrine și se incendiază mașini care strică statisticile miniștrilor de interne, dar și în alte locuri.

Eu, de exemplu, am ieșit să fac niște kilometri săptămîna trecută în costumul meu mulat, din lycra, pe drumurile amenajate pentru biciclete de pe insula unde alesesem să mă retrag o vreme pentru calm și meditație. Imediat m-am intersectat cu un pluton format din vreo 10 mulați cu însemne de club pe fund și care își croiau potecă împotriva vîntului. Cum formau ei așa, o masă mai compactă, și cum pista nu era chiar foarte largă, am rămas o vreme într-o poziție convenabilă în urma lor, la adăpost, mai ales că alizeul bătea cam tare. Din cînd în cînd treceau la limită, strigînd la ei să se dea la o parte, pe lîngă copiii care se luptau și ei cu vîntul pe aceeași pistă. Alte ori înjurau pe adulții cu bicicletele lor închiriate de cacao care se opriseră să facă poze la crescătoriile de stridii pe lîngă care treceam. De la zornăitul amenințător al transmisiilor Shimano, iepurii de prin tufișuri se ridicau speriați brusc în văzduh, marea se retrăgea spășită, lăsînd în urma ei un covor de alge verzi urît mirositoare iar scoicile unele se ascundeau repede în nisip iar altele fugeau cu un singur picior, rupînd pămîntul. Cînd drumul era liber ciclotronii ocupau toată lățimea pistei, hăhăind zgomotos între ei, încetînd simțitor ritmul și sugînd lichid din biberon. Totul se petrecea într-o armonie perfectă, își făceau semne discrete cu mîinile cînd era vreun obstacol, se schimbau unul cu altul în fruntea plutonului, se vedea clar că erau o echipă sudată. Am stat eu o vreme în urma lor dar, găsind că o cam lălăiau, am prins un moment favorabil și i-am depășit, că eu n-aveam vreme de pierdut și nici nu vroiam să mă facă cineva pomanagiu. Parcă i-aș fi înjurat de mamă: a început în acel moment o cursă de urmărire în care le-o luam înainte cu vreo 100m, apoi mă ajungeau la următoarea intersecție și mă depășeau, aruncîndu-mi priviri agresive, după care iar mi se postau în față și mergeau ca melcul, iar îi depășeam, iar se enervau, asta preț de vreo 20km, după care, eu fiind mai nehotărît la intersecțiile cu mașini și mai prudent cu cetățenii pașnici și iepurii care se înmulțiseră simțitor, le-am lăsat un avans confortabil și n-am mai vrut să mă mai joc cu ei. Dar nu m-au lăsat ei, că i-am ajuns în scurtă vreme. I-am întrecut lîngă gardul farului de la capătul lumii unde i-am găsit înșirați cu spatele la drum, crăcănați la un pipi în bătaia vîntului.

Seara, la întoarcere, m-am răzbunat din plin pe huitrele locale care, după ce că le-am prins cu mare greutate, că tare mai erau rapide, s-au dat deschise numai după multe slujbe, rugăciuni fierbinți și șoapte la ureche. Vinul, local și el, s-a dat deschis cu ușurință, în acest domeniu eu fiind destul de priceput. De alunecat, a alunecat totul pe gît fără nici un fel de rugăminte, mai puțin cochiliile, cu care m-am chinuit puțin. Recunosc totuși că lămîia e oarecum în plus, conform unelor academii. Nimeni nu e perfect.

Mi-a căzut ceasul

La toalete la noi este bec din acela cu timer (minuteur). Cînd te aștepți mai puțin, pac, s-a stins. Cum mă spălam eu pe mîini temeinic și îndelung iar alături, în spatele paravanului despărțitor, cineva încerca să nimerească o muscă ce se plimba pe peretele interior al vasului alb, iată că se stinse lumina. Dintr-o dată, după un moment de panică, de după perete nu se mai auzi nici musca. Orbecăind, dar nu mai puțin calm și fără grabă, terminai de săpunit, clătii bine, după care apăsai cu cotul pe întrerupătorul de lîngă ușă.
- Merci infiniment! se auzi de după paravan și vînătoarea reîncepu.

Fiecare zi cu fapta ei bună

Coboram pe pîrtia roșie cu eleganță: fîș-fîș, schiurile Atomic perfect paralele, salturi ușoare peste movilele de zăpadă și viraje strînse perfect stăpînite. Aifonul înregistra fiecare mișcare pe care o făceam și publica în direct pe feisbuc.

Nu mai aveam nici o sechelă psihologică de la căzătura de cu o zi înainte, cînd casca purtată pentru prima oară chiar servise și cînd, sonat fiind, m-am ridicat de jos, strigînd:
- Marinescu Vasile mă numesc!
în încercarea de a dovedi binevoitorului care începuse să îmi adune bețele și schiurile răspîndite pe un hectar de teren că nu uitasem cum mă cheamă.

Iată că în fața mea o femeie între două vîrste călcă strîmb cu un schi pe o placă de gheață și se duse de-a berbeleacul. Cu o frînă perfectă, mă oprii lîngă ea să îi ofer sprijin.
- Nimic rupt?
- Mă doare brațul foarte rău.
Între timp veni încă o femeie care începu să discute cu rănita într-o păsărească ce aducea cu olandeza, după care mi se adresă cu rugămintea să-i transmit soțului celei căzute, oprit mai la vale, că nevastă-sa e rănită. Într-o clipită am fost lîngă el și i-am transmis mesajul. Prima întrebare a lui nu a fost nicidecum legată de starea nevestii. M-a întrebat, încruntînd ochelarii de soare, dacă eu am lovit-o. Așadar important atunci era de fapt cine plătește. Nu l-am mai întrebat atunci dacă vrea să-l mai ajut cu ceva. I-am zis doar că nevastă-sa a căzut singură, la care a încruntat și mai tare din ochelari. L-am băgat frumos în p.m. și m-am cărat cu stil, că o fi avînd și el telefon mobil să sune la 112.

Fantoma biciclistului singuratic

E clar, la Paris, mersul pe bicicletă nu e o chestie utilitară, pentru deplasări mărunte și diverse. De vreo cîțiva ani a început să bată un vînt timid în favoarea deplasărilor pe două roți nemotorizate dinspre arondismentele bogate care votează la stînga, însă e mult prea subțire deocamdată.

Mersul pe bicicletă e aproape prin definiție aici o activitate sportivă soră cu Turul Franței și care nu se practică oricum, ci doar cu echipament adecvat și de preferință în locurile culte pentru practica acestui sport. Mecca bicicletologiei din Paris este, ați ghicit, circuitul de la Longchamp. E un drum asfaltat din jurul hipodromului cu același nume din Bois de Boulogne. Un tur complet face 3,6 km. De regulă se vine cu mașina în parcarea din fața intrării principale a hipodromului deși mai sînt unii care vin din orașele învecinate sau din 16ème direct pe bicicletă. Te dai jos din mașină, scoți bicicleta pe bucăți din portbagaj, o montezi, umfli puțin, îți pui pantofii Shimano, dai drumul la calculatorul de bord, înfigi picioarele în pedalele automate și pornești pentru început cu 28 km/h pe lîngă moara de vînt. La vreo 500m drumul se îngustează cam la vreo doi metri, acolo primești în cel mai bun caz niște înjurături de la cei care merg cu 40 km/h, iar în cel mai rău caz îți rupi clavicula. După încă vreo 300m dai de intrarea în parcarea subterană de la hipodrom, unde invariabil intră sau iese o mașină fără să se asigure. La sol sînt niște asperități pe care le simți puternic între fese. Cu timpul înveți să le ocolești. Viteza e acum pe la vreo 31. Începe o zonă ce se întinde pe vreo 800 m. Te simți puternic, ești încă la 31 dar după 200 m nu știi de ce nu poți depăși 28 km/h, după alți 200 ești la 26 iar în vîrful pantei gîfîi cu 22 sau 24. Nu degeaba se mai numește și faux plat. Pe lîngă tine trec Contadorii. Cum după fiecare urcuș vine și o coborîre, pui lanțul pe pinionul 7 sau chiar 8 urci la început la 30, apoi la 32, drumul se îngustează iar în curbă ești la 34, după curbă ajungi la 36, depășești un mic pluton, apoi 38, 40, 42, reîncepi să gîfîi, schimbi pe pinionul 6 și revii la 31km/h. Drumul e larg acum, dar nimeni nu se grăbește, terenul mai urcă și mai coboară lejer de vreo două ori, rămîi în zona 28-31. Treci pe lîngă toaletele  hipodromului care de vreo cîteva săptămîni cred că sînt defecte, apoi pe dreapta iese un capăt de țeavă stricată din trotuar ce aduce de departe cu un cîine vagabond și iată că ai făcut un tur.

Într-o zi, acolo, aveam cam 6 ture și nu prea îmi venea să merg mai departe. Ploua fin și picioarele clefăiau în papuci. Pe lîngă toaletele hipodromului mă ajunge din urmă un moș stafidit, cu bicicleta lui Peugeot din anii 80 și intră în vorbă cu mine.
- Destul de bună vremea, zice, nu e tare frig.
- Mda, cam plouă, totuși.
- Eu unul nu mai pot, zice. De 5 ore mă tot învîrt pe aici.

M-am uitat la el cum era, ud tot: 5 ore a cîte 25km la vîrsta lui! Drace, eu rulam doar de 40 de minute! Am făcut cu el pluton încă o oră, la deal rulam eu în fața lui, la vale el în fața mea, după care l-am lăsat și am plecat acasă, că nu mai puteam. Cred că nu s-a oprit nici acum. De cîte ori trec pe la Longchamp, îl tot văd, pedalînd gîrbovit.

Terapeutic

Ieri au fost 10 grade cu soare și vînt. Mi-am tras pe mine colanții și am pus trei straturi de materiale sintetice pe corp. În buzunarul de la spate stînga am băgat portofelul conținînd ceva bani lichizi, un act de identitate și cartea de asigurare de sănătate. În buzunarul din mijloc am băgat pompa de bicicletă iar în cel din dreapta aifonul. Pînă la Versailles, totul a mers strună. Apoi am ieșit din Versailles și am luat-o pe lîngă grădinile șatoului înspre Saint Cyr. Vîntul bătea puternic din față. Un panou de circulație și flicii care stăteau la pîndă mai departe m-au obligat să o iau pe pista de bicicletă prost întreținută de pe marginea șoselei. Un camping car își lățea fundul mare pe pista mea. La stînga lui era noroi, la dreapta lui era noroi. La 50m mai în față era loc de parcare berechet. A trebuit să mă dau jos ca să nu îmi stric roțile subțiri și m-am fofilat printre bălți pe la dreapta mastodontului. I-am bătut violent în geam campingcaristului care dormea cu capul pe volan și i-am arătat obrazul. L-am văzut cum se dă jos furios din mașină :
- Quoi? Qu'est-ce qu'il y a?
- Tu bloques, connard!
A început să fugă după mine, dar eu eram deja la Saint Cyr și făceam colțul înspre Marly le Roi cu o viteză ce nu o atinsesem niciodată pe două roți.

Iar acum nu sînt mîndru.

Diplomație

De fiecare dată cînd ies cu treaba rezolvată de la consulat, am un sentiment de victorie personală. Tensiunea acumulată scade apoi vizibil și astfel poate să vină migrena ce nu trece nici cu Advil de 400.

Într-o vreme era nasol de tot acolo, era o cămăruță împuțită, plină de lume, cu un ghișeu mititel. Era un "bordel" monstru, stăteai la coadă pentru formulare, luai formularele, le completai stînd rezemat de un zid, te băgai în față la coadă, dînd din coate, dădeai formularele, plăteai banul lichid și asta era. De fiecare dată era scandal între oamenii de la coadă sau între oamenii de la coadă și funcționarul de la ghișeu. Ieșeai de acolo și trăgeai aer curat în piept, ușurat.

După vreo cîțiva ani, la ghișeul acela împuțit au venit niște fete mai tinere cu care se putea vorbi, care țineau la zi situl acela internet și parcă era oleacă mai altfel. Condițiile în schimb erau cam aceleași. Lumea era nervoasă și scandalul dădea mereu tîrcoale.

Apoi au mai spart un zid, au pus un plafon translucid luminos, au pus ghișee cu geam înalt, o masă mare în mijlocul sălii și scaune pe care se putea aștepta. Teoretic erau și numere de ordine. Fetele de la ghișeu, alea pe care le-am prins eu cînd am fost, erau la fel de serviabile și mulțumeau frumos cînd veneai cu dosarul bine pregătit. Plata tot cu bani peșin se făcea dar măcar  am rezolvat în cîteva rînduri problema în maxim un sfert de oră și am fost mulțumit.

A trebuit să merg zilele astea pe acolo de două ori, după trei ani. Am găsit iar îmbulzeală, ecranul cu numărul de ordine era încremenit la 65 ca o pendulă împușcată la Revoluție. Toată lumea trăgea număr de la intrare deși era clar că nu servește la nimic. La ghișeu reveniseră niște tipi mai vechi cu atitudini vechi. Nimeni nu știa unde să stea la rînd. La fel, stăteai la coadă, luai formularele, le completai și te băgai în față ca să le depui. Scandal n-am prins, doar un băiat a ridicat puțin tonul la excelența sa de la ghișeu. Pe internet scria una, la telefon robotul telefonic zicea alta iar formularele cu care venisem de acasă după documentări îndelungi tot nu erau bune. Prețurile, tot în bani peșin, crescuseră parcă între timp și parcă trebuiau mai multe traduceri autorizate ca înainte. De remarcat fata care făcea poze pentru pașapoarte: răbdătoare și politicoasă.  Prima dată am stat o oră iar a doua dată trei. Măcar am rezolvat.

Mens sana mentosano

Primii cincizeci de kilometri de anul acesta au însemnat și primul cauciuc spart. În timp ce băteam mărunt din buze pe mal, încercînd să îmi amintesc din copilărie cum se schimbă o cameră de bicicletă, mai trăgeam din cînd în cînd cu ochiul la plutonul fruntaș care trecea în viteză pe acolo.

Pot astfel, după observații, să clasific bicicletele de la Longchamp în următoarele categorii:

• biciclete de 6,5kg, fibră de carbon, preț mult peste 3000 de euro, călărite de 

• Armstrongi și Contadori epilați, îmbrăcați în lycra, cu însemnele clubului pe spate, pe fund și pe coapse, căști aerodinamice, pedale automate, viteză medie  de 35-40km/h, rulează cam două ore. Pedalează numai în pluton de minim 20 de persoane. Disprețuiesc și înjură cu sete pe oricine le stă în cale. 
• cadre superioare sau tipi din șou biz, cu burți, îmbrăcați și echipați cam la fel, dar cu medie de 20km/h, pedalează doi cîte doi și discută afaceri sau despre femei. Îi enervează pe Armstrongi și Contadori care îi înjură cu sete.

• cursiere vintage, cu vîrste de 30-50 de ani, 12-15kg, stare impecabilă, cadru din oțel, schimbătoare de viteză pe ghidon, călărite de

• moșuleți la vreo 60 de ani, fără căști, cu șepcuță și tricou Turul Franței '75, pedale cu curele, medie de 25km/h, rulează 5-6 ore fără să se oprească, solitari sau în plutoane de maxim 5. Inspiră respect pînă și Armstrongilor și Contadorilor și nu îi înjură nimeni.

• cadre medii dinamice, Paris sau proche banlieue, li se pare cool să aibă biciclete vintage cu schimbătoare Shimano sau Campagnolo pe care au plătit un preț confidențial, lycra de la Decathlon, nu fac parte din nici un club, fără cască, rulează cîte doi-trei sau încearcă să țină pasul cu Armstrongii și Contadorii care îi înjură, medie de 25-30km/h, nu rezistă mai mult de 5 ture. Tipii ăștia mai pot fi văzuți și pe fixies, obligatoriu vintage.

• cursiere moderne de marcă sau nu sau biciclete fitness de rută, cu coarnele drepte, cadru din aluminiu, furca eventual din carbon, 9-11kg, preț între 500 și 1500 de euro, călărite de 

• cadre simple sau medii, Paris sau proche banlieue, fără mari pretenții, dar cărora totuși nu le cade bine să circule pe o bicicletă la 300 de euro, veniți să facă mișcare, polyester de la Decathlon, nu fac parte din nici un club, cu cască, rulează singuri sau se mai agață de moșuleții vintage cu care discută din cînd în cînd, medie între 25-30km/h, rulează 10-12 ture, 1h-1h30

• biciclete cu crampoane la cauciucuri și cu amortizoare, călărite de niște tipi dificil de plasat pe scara socială, dar care îi enervează cumplit pe Armstrongi și Contadori, mai ales cînd cîte unul își bate joc de ei, punîndu-se în capul plutonului fruntaș fără nici un fel de greață sau oboseală vizibile
• biciclete de oraș și de copii călărite de

• părinți și de copii, cu cască, îmbrăcați în bumbac, medie de 10km/h, fac de obicei o tură și pleacă în altă parte, după ce îi înjură Armstrongii și Contadorii 

• oameni fără pretenții de nici un fel, îmbrăcați în bumbac sau polyester, cu cască sau fără, veniți să dezmorțească un pic mașina, rulează o oră, două, trei, medie între 10 și 20km/h, nu le pasă de înjurăturile Armstrongilor și Contadorilor

Ca o concluzie, pot acum să afirm că schimbatul unei camere de bicicletă este o operație destul de simplă ce ia maximum 15min atunci cînd dispunem de materialele necesare: cameră, pompă și două spatule pentru demontat cauciucul.

O a doua concluzie e că, dacă doriți să flambați cu calvados clătitele cu mere, e bine să încălziți calvadosul în prealabil, că dacă nu aveți prealabil, nu ia foc.

Dorul de cantină

Acum că rostul vieții e bine definit, să vedem cum stăm cu mîncatul gras.

Acum mai mulți ani am înnoptat la niște oameni tare de treabă din București. Mi-au zis alții, mai grijulii, să mănînc bine înainte undeva, că la ei se mănîncă foarte prost în casă, fiind olteni, știut fiind faptul că oltenii se hrănesc numai cu praz, ceea ce e nasol. Mie nu îmi place să pun etichete altora pe motiv de apartenență la o religie sau alta, așa că le-am tras celor care m-au prevenit un discurs dojenitor despre rasism, multiculturalism, praz și alte idei înălțătoare. Cum am ajuns eu la oamenii mei, după ce la rugămintea lor m-am uitat puțin la calculator să văd ce are, poate era virusat, iar apoi am rîs din politețe la ultimele filmulețe sexy descărcate de pe internet, am trecut la masă. Și ce mi-au văzut ochii pe masă? Nici urmă de praz, numai bucate una și una, care mai de care mai aspectuoasă. Măi, iată cum mă induc oamenii în eroare, cu fazele astea cu prazul și alte legume mai puțin cunoscute prin alte părți! Ia să luăm noi o cantitate oarecare , mai mare, din aceste minunate răcituri din care clipesc acești simpatici ochișori de broscuță care fusese prinsă în încremenirea aspicului tocmai cînd sărea dintr-o farfurie în alta! Încurajat și de gazde am încărcat așadar farfuria binișor și apoi am gustat avid, că mi-era foame. N-am crezut în veci că există mîncare ce nu poate fi mîncată, dar iată că eram contrazis de situația concretă ce se prezentase. Eram prins în capcană, lăudasem deja aspectul, gazdele erau prea drăguțe și ospitaliere ca să pot da înapoi. A trebuit să mănînc și să plîng în sinea mea.

La vreo doi ani după întîmplarea asta, am fost în vizită de revelion la niște prieteni de peste mări și țări care își aduseseră chișcă de porc pe autobuz tocmai din satul natal. Eu nu prea înțeleg cum vine asta cu transportul alimentelor astea perisabile mii de kilometri pe autobuz, dar treacă. Și nici nu prea înțeleg de ce se chinuie lumea să transporte damigene de tulburel cu mari eforturi, cînd sînt pline supermarketurile de Vieux Papes de aceeași calitate și care merge la fel de bine cu cola. Dar, revenind la chișcă, arăta foarte bine și m-am servit, că mi-era poftă. Andouilletta franțuzească degustată la cantină o singură dată și de atunci niciodată mi se păru atunci infinit mai bună. Cine a mai gustat andouillette de nu foarte bună calitate știe a ce miroase: a prăjituri.

Vine acuma revelionul 2012. Experiențele de mai sus erau arhivate de multă vreme într-un cotlon al memoriei. Oamenii la care am fost, francezi, sînt niște tipi ca lumea. M-au ajutat cînd au putut și îi ajut cînd pot. Ne tratăm cu lichide bune de cîte ori ne vedem. Ca să ne vedem, nu luăm randevu cu trei săptămîni înainte prin scrisoare recomandată. Dar iată că, de revelion, după ce au alunecat pe gît în gîlgîituri de șampanie uitre, escargoți, foagrauri, diverse cocofîrțuri surprinzătoare la gust în sensul bun și alți tovarăși, am trecut la felul doi, niște pește care se cheamă lotte și care în mod normal e foarte bun.Vai! Era ca un fel de pingele fierte într-un sos alb. Cînd reușeam să rup o bucățică și începeam să o mestec, gustul subtil de alge verzi putrezite începea să se răspîndească de pe vîrful limbii înspre mijlocul limbii ca apoi să se împrăștie în cerul gurii și în fundul gîtului ca să se reverse pe nas de nu-l mai stingeam nici cu chablis-ul altfel excelent de pe masă. Mă confesez aici că am spus ipocrit că e foarte bun, dar că am exagerat cu antreurile, așa că nu mai pot. Cum exagerasem cu antreurile, n-am mai îndrăznit să pretind la brînze mucegăite și desert. Așa că noi să fim sănătoși, la anul și la mulți ani!