Starea de graniţă

În chiar momentul în care bate la maşină rîndurile de mai sus, A. se gîndeşte că ar fi mai bine să-i întrebe pe ceilalţi doi la ce se gîndeau.
[...]
Onest, Emunu comunică lapidar că, "pe bune", nu se gîndea la nimic. Chiar scrie acest lucru, iar A. îl transcrie după cum urmează: "Nu m-am gîndit la nimic". Emdoi răspunde prompt comenzii şi îi predă lui A. acest scurt raport: "Gîndul la punctul acela de teren în care linia stabilită prin tratate şi convenţii se materializează, ba chiar o simţi în aer de la mare distanţă. Mi-am amintit cele cîteva ocazii pe care le-am avut pînă-acum de a trece peste o frontieră, le-am enumerat. Borş (cînd mi-am notat în jurnal ultimul cuvînt românesc auzit întîmplător înainte de a ieşi din ţară - listă), apoi cea din Ungaria şi Iugoslavia - i-am uitat numele - înainte de Zagreb, Villa Opicina, Tarvisio, Hegyeshalom - între Austria şi Ungaria, deci pe Leitha, Curtici. Apoi la acele ciudate zone de graniţă dintre sala de aşteptare şi pista de decolare a unui avion, la Otopeni şi la Domodedovo (Moscova) deci în interiorul ţării şi nu la marginea ei.[...]"
[...]
După ce îi copiază pe cei doi, A. îşi dă seama că în cursa de persoane - aşa cum bănuia - cel mai mult s-a gîndit ea. Dar îi e greu să îşi descrie avalanşa de trăiri.
[...]
Pentru că nu are încotro şi trebuie totuşi să scrie şi ea ceva, îşi aminteşte de doamna Cora, ale cărei Scrisori bănăţene se află într-una din sacoşe, dar nu le-a putut citi în tren din cauza zdruncinăturilor şi a gîndurilor năvalnice.
[...]
[Doamna Cora]Umblă sat după sat prin Timiş-Torontal, cu trenul, în brişcă, pe jos, în cocie. Oricum, tot continuă să înainteze spre Comloş şi Lunga, cu un singur ţel: să trăiască starea de graniţă. Dar mai ales să o vadă.
(Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi, Mircea Mihăieş - Femeia în roşu)

Lunea trecută, la Geneva fiind, am poftit să mă urc pe un deal, Salève, de unde se zvonea că s-ar vedea frumos în vale: oraşul, lacul, jetul de apă. Am luat autobuzul 8 pînă la Veyrier Douane. M-am dat jos, am parcurs cîţiva metri, apoi m-am uitat în stînga şi apoi în dreapta. De o parte şi alta a drumului, două gherete ceva mai mari în care părea că nu era nimeni.

Am făcut un pas înainte, eram în Franţa. Apoi am facut un pas înapoi, eram din nou în Elveţia. Din nou un pas înainte, apoi încă un pas înapoi şi în sfîrşit m-am hotărît să avansez. Senzaţional!

Antiteroriste

Poate că aţi remarcat prin aeroporturi, imediat ce treceţi de controlul de securitate, nişte borcane în care cetăţenii călători au depus la cererea organelor obiecte precum: cuţite de bucătărie, foarfece, pile de unghii, bricege ordinare, dar şi bricege elveţiene.

Ei bine, ieri, pe aeroportul de la Geneva, m-a controlat la sînge un cerber helvet, dar nu mi-a găsit nimic. Imediat ce am scăpat de el, cum mai aveam ceva timp, m-am pus pe vizitat cele doua buticuri din sala de îmbarcare unde, alături de diverse obiecte împodobite cu vaci şi/sau cruci albe pe fond roşu, se afla înspre comercializare şi o gamă largă de bricege elveţiene.

În treacăt fie spus, pe cînd mă aflam în troleibuz, chiar înainte de a coborî la aeroport, am văzut o poartă larg deschisă pe care se putea intra în voia cea bună, cu acces direct la vreo trei avioane British Airways parcate la vreo 10 metri mai încolo.

Micul djejun

Zice cineva în Dilema, vorbind despre Le guide du routard despre România:

"Nu mă pot împiedica la rîndul meu să construiesc cu ochii minţii scena în care străinii vizitatori, obişnuiţi să mănînce dimineaţa un croissant şi să bea o cafea rapid, pe terasa cafenelei pariziene, odată ajunşi într-o pensiune moldavă, s-au văzut puşi în faţa faptului împlinit, adică obligaţi să mănînce dimineaţa devreme mămăligă cu ou şi slănină, în lipsă de altceva..."

Eu zic că încă nu e grav.

Eu nu am nevoie să construiesc cu ochii minţii, ci trebuie doar să îmi amintesc de scena cînd turiştii din bandă au trebuit să dea piept cu primul mic dejun din hotelul Yuanlin de pe bulevardul Qianmen din Beijing. Şi nu mă refer doar la francezi, ci şi la mine şi la doamna, probabil mai franţuziţi decît ne place nouă să zicem că nu sîntem.

Treziţi de pe la 7h30' dimineaţa, cu gura pungă de la nesomn - 6 ore de decalaj faţă de Franţa - am debarcat voioşi cu gîndul la o cafea administrată intravenos în restaurantul hotelului. Acolo plutea deja un miros nedefinit ce nu prevestea nimic bun. Mai tîrziu, acel miros s-a dovedit a proveni de la soia ce se găsea în concentraţie mare şi sub diverse forme în diversele feluri de mîncare aflate la dispoziţia noastră ca bufet libre service.

La o privire scurtă în sală am observat comeseni chinezi care înfulecau de zor şi părea să le placă al naibii de tare.

Mai întîi am luat un platou metalic compartimentat tip cantină pe portavion pe care l-am şters de apă cu un şerveţel. Apoi am căutat nişte tacîmuri. Nu am găsit, pentru că nu am fost suficient de rapid, trecuseră nişte olandezi pe acolo cu cîteva secunde mai devreme. Fiindcă tot eram în China, m-am mulţumit cu beţe. În mod deloc bizar, acestea se găseau din belşug.

Am încercat să umplu cu ceva platoul. Cu chiu cu vai m-am mulţumit cu nişte omletă mirosind ciudat, nişte furescuri ce le găsisem rătăcite pe un platou şi nişte suc (de portocale?) de tip oranjadă. A doua zi am aflat că puteam să cerem în mod exceptional pîine, unt şi gem de la chelneriţe. În rest, aveam de ales între vreo trei feluri de orez, dintre care cel mai scîrbos era acela ce era în două cu apă, vreo trei feluri de macaroane chinezeşti de le mai zice şi nouilles în franceză, ravioli chinezeşti, diverse cărnuri mărunţite şi scăldate în sosuri greu identificabile.

Recunosc că înainte de plecare mă gîndeam să încerc cît mai multe specialităţi locale. Experienţa primului mic dejun mi-a arătat că există anumite limite ce nu pot fi depăşite. Mai ales cînd noţiunea de cafea nu este cunoscută.

La Barbizon

Cum umblam eu azi prin pădure la Barbizon, căutînd ceva urme lăsate de vreun Grigorescu, sau măcar vreun Andreescu, mi-a ieşit în cale un elefant.

Papa bun

Lux

Dacă veţi călători vreodată cu AF pe un zbor de cursă lungă, aveţi tot interesul să plîngeţi, să vă milogiţi, să spuneţi că aveţi greţuri din cauza celei de-a doua lună de sarcină şi, dacă nu merge, să leşinaţi teatral la check-in, poate poate or să vă dea loc la clasa business (la clasa cea mai de sus nu îndrăznesc să aspir pentru că oricum este un loc rezervat zeilor).

Şi asta nu numai datorită scaunului fotoliului cu mecanism de masaj incorporat ce se transformă într-o clipită într-un pat şi a televizorului LCD cu dimensiuni confortabile, ci mai ales din cauza şampaniei cele mai fine, a foie gras-ului servit cu delicateţe, a vinurilor alese special pentru companie de un celebru specialist - preferatul meu a fost un Côtes de Castillon din 2003 - şi nu în ultimul rînd a farfuriilor din cel mai fin porţelan fabricate în ... România (informaţie 100% fiabilă, nu căutaţi degeaba că nu scrie pe farfurii).

Între două guri de şampanie, în timp ce încercam cu curiozitate toate poziţiile fotoliului şi butoanele telecomenzii, mă uitam amuzat la cei doi spanioli de alături, delocalizatori feroci desigur, ce şi-au lepădat costumele imediat după îmbarcare în schimbul tricourilor chinezeşti şi a pantalonilor scurţi. Au început să comande pe rînd uischi şi şampanie, apoi diverse vinuri din meniu, sfîrşind prin a confisca sticla din care le tot turna stewardesa, nu înainte de a-i face şi ceva avansuri. Deasupra Moscovei au adormit ca doi bebeluşi. În spatele lor, doi chinezi rîgîiau şi se pîrţîiau cu sete în dorinţa de a aduce la un echilibru perfect yin-ul cu yang-ul. Dimineaţa, personalul companiei a trebuit să-i scoata de urechi pe cei doi spanioli din toalete ca să nu aterizeze avionul cu ei în budă în oraşul pieţei păcii eterne.

Texte de căpătîi ...

... de care îţi aminteşti dimineaţa, pe cînd îţi mesteci croissant-ul, simbol al integrării reuşite.


"Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot aşa de tânăr, ca şi când venise. Trecea prin pădure, fără să-l doară măcar capul. Se desfăta în palaturile cele aurite, trăia în pace şi în linişte cu soţia şi cumnatele sale, se bucura de frumuseţea florilor şi de dulceaţa şi curăţenia aerului, ca un fericit. Ieşea adesea la vânătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două şi nu-­l nimeri; supărat, alergă după el şi dete şi cu a treia săgeată, cu care îl nemeri; dară nefericitul, în învălmăşeală, nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii.

Luând iepurile, se întorcea acasă; când, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său şi de mumă-sa."


şi mai încolo


"Văzând palaturile dărămate şi cu buruieni crescute pe dânsele, ofta şi, cu lacrămi în ochi, căta să-şi aducă aminte cât era odată de luminate aste palaturi şi cum şi­a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-tei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniţă, gârliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute.

Căutând într-o parte şi în alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile şi abia umblând, nu găsi decât un tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi; ridică capacul chichiţei, şi un glas slăbănogit îi zise:

- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam.

O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână."

(Petre Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, preluat de la Scriptorium)

Alcool

Aseară, pe cînd aşteptam împreună cu doamna să fiarbă orezul pentru cină, mi-a trecut prin cap ideea că ar merge bine un rachiu. Am desfăcut atunci un şîp cu ţuică ce-l aveam de pe timpul ultimului voiaj în România, am pus oleacă pe fundul unui pahar şi l-am dat pe gît.

Numai ce încep a simţi în articulaţii amorţeala agreabilă a ţuicii, că doamnei îi vine ideea să mergem la cel supermarché la cumpărături în vederea umplerii frigiderului. Ne scoborîm de îndată în parcare, ne suim în automobil, comut în modul turbo şi ieşim pe stradă.
Acord prioritate cu curtoazie unor pietoni, plus o prioritate de dreapta, ceea ce are ca efect un claxon furios din spate, apoi intru în hăţişul de străzi subterane de la Défense. În mod excepţional reuşesc să văd un semafor roşu şi opresc. Imediat ce se face verde, semnalizez stînga şi după 50 de metri mă opresc flicii.

- Bonjour, control de alcoolemie.

Deşi la o alcoolemie strict inferioară a 50mg/l de sînge (sau 25mg/l de aer expirat) nu risc nimic pentru că e legal, recunosc că am simţit un oarecare stress amestecat cu un sentiment de ciudă asemănător cu acela cînd la un examen îţi pică un subiect din singurul curs pe care nu l-ai citit. Şi asta mai ales cînd m-am uitat la doamna care se tăvălea de rîs alături. Probabil că ceva s-a văzut pe faţa mea de killer des Carpates (hopa!) că poliţista m-a întrebat:

- Aţi băut ceva?

Atunci i-am arătat cu degetul mare şi arătătorul semnul de atîtica.

Aha, aşa deci, a dat ea din cap zîmbind cu subînţeles, în timp ce sarkozelul coleg cu ea îmi lua actele cu o mînă şi cu cealaltă îmi băga ştuţul de la alcooltest în gură.

Am suflat eu ce am suflat preţ de o veşnicie, poliţaiul tot îmi spunea encore, encore şi tocmai cînd mă albăstrisem asfixiat tot, mi-a zis să mă opresc. Replica dezamăgită n-a întîrziat să apară:

- Nu cumva vă bateţi joc de noi Monsieur? imi zice tanti poliţista, arătîndu-mi aparatul pe care scria 0,00. Poftim actele şi circulaţi.

Hôpital St Joseph j'écoute

- Spitalul Neuilly*, vă ascult.
- Scuzaţi vă rog, am nevoie destul de urgentă să văd un medic.
- Nu se poate, toţi medicii noştri sînt ocupaţi pînă la sfîrşitul lui august. Dar de ce vreţi neapărat să vă consultaţi?
- Pentru că am făcut nişte analize recomandate de specialistul X şi nu au ieşit bine, iar cei de la laborator mi-au zis că trebuie să mă consult de urgenţă.
- Şi de ce nu vă duceţi la d-l X?
- Pentru că d-l X e în concediu.
- Dar ce nu a ieşit bine la analize?
- Pai cutare şi cutare parametru sînt în exces.
- Aaaa, nu e grav, o să treacă sigur, reveniţi în luna septembrie.
- Bine, dar cei de la laborator ...
- Uitaţi care-i treaba, cînd vă zic că o să treacă!
- Dar analizele ...
- Ştiţi ce, eu nu mă pricep, nici măcar nu sînt doctor, eu doar răspund la telefon.
- Atunci cum vă permiteţi să daţi sfaturi? N-ar fi mai bine să-mi faceţi o programare urgentă la un doctor?
- Vă rog să nu ţipaţi la mine, mă agresaţi!


În Franţa trăieşte o artistă care se numeşte Anne Roumanoff. Ea face un spectacol one man show la teatrul Bobino de pe rue de la Gaîté, lîngă Montparnasse. Nu prea mă dau în vînt după stilul ăsta de spectacol, însă Anne Roumanoff chiar mă face să rîd. Socotesc că scenele interpretate sînt o copie caricaturală reuşită a unor situaţii reale. În unul dintre scheciurile ei, "Hôpital St Joseph j'écoute", e vorba despre o asistentă de la triajul spitalului St Joseph, care trebuie să răspundă la telefon şi să dirijeze bolnavii spre serviciile potrivite. Are accent antilez, foarte bine imitat şi este extrem de puturoasă. Dialogurile telefonice ale asistentei seamănă mult cu cel de mai sus (dar mult mai reuşite, evident), care din păcate e real.

Adevărul e că propaganda mediatică franceză bagă consumatorului de rînd pe gît cu obstinaţie ideea că sistemul de asigurări de sănătate francez e cel mai bun din lume (textual), în ciuda faptului că există un deficit de 15 miliarde de euro şi că miniştrii sănătăţii se dau de ceasul morţii cu măsuri-frecţie ca să reducă acest deficit. Pentru că este atît de bun sistemul lor, întîmplări ca cea prezentată par absolut neverosimile.

--------------
* Neuilly sur Seine este localitatea unde pînă nu de mult Sarkozy era primar. Este un oraş reputat prin caracterul său aristocrat, deci şi prin preţurile imobiliare extrem de ridicate. De cîteva ori am auzit expresia: "tu parles le neuilly?" - "vorbeşti limba neuilly?", cu referire la modul aristocrat de a fi şi a vorbi al locuitorilor oraşului.

Lecturi obligatorii

După ce am dat treapta I şi am ocupat unul din cele 18 locuri de la mate-fizică din liceul cu prestigiu din localitate, crezusem că nu mai e nimic de făcut, vacanţa era a mea. Puteam să lenevesc cel puţin pînă la 1 septembrie, dată la care începea practica agricolă, zi-lumină, pînă la 1 octombrie, la strîns cartofi la Sinăuţi.

Imediat după publicarea rezultatelor, pe afişierul liceului s-a publicat mintenaş lista cu lecturile obligatorii pentru clasa a IX-a, sta-le-ar în gît cronicarii, ţiganiadele şi ciocoiivechişinoii lor! Cum la vremea aceea nu era de glumit cu autoriatea părintească, a trebuit să mă conformez ordinului dat de taică-meu să iau lista de la şcoală şi cărţile de la bibliotecă şi să-i dau bice.

Iată ce voi fi citit în silă la vremea aceea, fără să înţeleg mare lucru:

"Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voieşte a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniţilor, meniţi din concepţiune a fi slugi şi educaţi într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preţ!..."

"Înălţat la acest din urmă şi mai suprem grad al slugăriei, ciocoiul devine prevăzător ca un prezident de cabinet... din Europa. Ideea ce-l preocupă ziua şi noaptea este de a afla metodul prin care să-şi facă stare. Diferite planuri i se prezintă în imaginaţiune, unul mai întunecos decât cellalt; le studiază pe toate şi, găsindu-le rea-lizabile, le pune în lucrare fără mustrare de conştiinţă."

"El zice în sine: Tot omul este creat de Dumnzeu cu dreptul de a se hrăni pe pământ; de ce dar unii oameni au mai mult decât le trebuie, când alţii nu au nici chiar mijloacele necesare spre a se susţine? De ce unii sunt puternici şi alţii nebăgaţi în seamă? De ce unii stăpânesc pământuri întinse, iar alţii nu au nici chiar pământul necesar spre a se înmormânta? Aceasta este o stare de lucruri anormală zice înţeleptul vătaf de curte şi cată să o combat din toate puterile, adaugă el.
[...]
Nu trece mult şi ingeniosul vătaf de curte se pune cu ardoare a nivela starea societăţii... Îşi cumpără moşioare, vitişoare şi alte diminutive de acestea care fac viaţa lesne şi plină de plăceri."

"Soţia lui devine o Messalină; copiii se nasc Dumnezeu mai ştie cum, cresc împreună cu slugile şi, tocmai când ajung la gradul cel mai înalt al corupţiunii, îi trimite în Franţa ca să înveţe carte.

Nenorociţii copii, lipsiţi de educaţiunea morală şi neîntăriţi prin virtuţi şi exemple de onoare învăţate din casa părinţilor, cum ajung la porţile Parisului, cad în mâinile femeilor şi junilor celor stricaţi, care îi depravează şi mai rău; iar când se întorc în patrie, în loc să aducă cu dânşii luminile Europei civilizate, nu aduc decât viciul şi depravarea sau, dacă vreunul dintr-înşii reuşeşte a învăţa câte ceva, această cultur ă intelectuală, nefiind susţinută de o educaţiune morală, produce mai mult rău decât bine nenorocitei ţări ce hrăneşte în sânu-i asemenea vipere. "

"Ciocoiul sau puiul de ciocoi, ajuns om de stat, se deosebeşte de omul onest prin mai multe fapte, iar mai cu seamă prin purtarea sa. El nu se pronunţă definitiv pentru nici o doctrină politică, nu se face adept credincios al nici unui partid, nu doară că are spiritul drept şi nepărtinitor, ci ca să poată exploata deodată toate doctrinele şi partidele în folosul său."

Urmarea, dacă aveţi chef şi timp, aici.

Ceai În Sîn. Ziua II

Ora 8 fără un sfert. Senzaţie de "déjà vu", dar cu 5 metri mai în faţă. De data asta mi-am adus lectură şi muzică de ascultat.

Pe la vreo 9 fără un sfert, în clădirea consulatului intră un mercedes de pe timpul lui Pazvanti şi un Peugeot 206 ceva mai hîrbuit. E ceva în neregulă?

La 9 şi un sfert vine doamna şi imi ia locul la coadă. Eu plec, ca să nu fiu dat afară pentru întîrzieri repetate.

La ora 10 şi un sfert nu e încă nimeni la birou, aş fi putut să mai stau, dar parcă poţi să ştii?

La 10 şi 20 primesc telefon. Aud în receptor cuvîntul victorie. Cică a costat chiar cu 5 euro de căciulă mai puţin, pe motiv că nu sîntem francezi. Mă simt mulţumit că sînt român.

Mu Cin Ceai

Consulatul Chinei de la Issy se deschide la ora 9.30.

La ora 8 dimineaţa aşteaptă deja vreo 70 de persoane ordonate frumos în faţa consulatului.
Mă pun la rînd, amintindu-mi cu nostalgie de coada pentru viză făcută la consulatul Franţei la Bucureşti şi de cozile anuale de la prefecturile franceze. Nu-mi pot împiedica un mic sentiment de satisfacţie cînd văd nişte persoane cu înfăţişare burgheză dînd mărunt din buze la vreo doi metri mai în spate. Sînt şi mai satisfăcut cînd, pe la ora 9, văd în spatele meu încă vreo 150 de persoane la coadă.
În clădirea consulatului intră pe rînd un Mercedes C Klasse, un Audi A6 şi un Volvo imens, dar nu ştiu de care, oricum nou. Toate cu placă de înmatriculare cu corpul diplomatic.
La 9.30 se deschide grilajul consulatului şi lumea se precipită înăuntru. Acolo se formează trei cozi: una pentru depunerea dosarului, una pentru agenţiile de turism şi a treia pentru plată şi ridicarea vizei, la care cu onor mă aşez. Vreo 20 de persoane în faţă. Prima coadă începe să avanseze într-un ritm foarte lent. La a doua se produce un scandal monstru. La coada mea se stă pe loc. Pe la 10.15 încă nu a venit nimeni la ghişeu. Mă gîndesc că n-are rost să îmi pierd serviciul pentru "faute grave" şi părăsesc coada, afurisind 1 miliard jumate de suflete dintre care nu s-a găsit nici unul capabil să încaseze nişte euraşi şi să-mi dea paşaportul înapoi.

Şi mîine e o zi. Voi lua o zi de concediu ca să mă consacru în totalitate statului la coadă.

Marele Zid are interesul să merite acest efort.

Dintre-atîţia dogi şi doage

De îndată ce treci de podul suspinelor şi cobori pe nişte trepte pînă în hrubele închisorii, te opreşti oleacă să îţi obişnuieşti ochii cu lumina puţină. Apoi ridici privirea şi citeşti:

Arion Florica
Constanţa
6 X 974

O sole mio

Or fi vrînd unii să scoata apa din piaţa San Marco, dar din ceaşca mea de cahvea espresso ce îţi ridică părul pe cap, de pe terasă în piaţa Arsenalului nu vor obţine nici o picătură.

Şi încă una două, tot de pe plicurile de zahăr:

"La miseria e una bruta bestia."

"La gioia vera si esprime da sola - senza tanti, lunghi discorsi."

Vacacare zboară