Nu am ratat

Motto: Vreun premiu academic pentru opera mustăciosului de lipsa căruia se plîngea o anume parte a blogosferei nordice? Dar mustăciosul ar fi întîmpinat o asemenea propunere cu un rîs homeric sau, după dispoziţia momentului, cu acel surîs de indulgenţă miloasă ce-l avea pentru nimicurile lumeşti.

• Canalul de manele. Excepţional.
  Videoclipul meu preferat e acela cu copila care primeşte apeluri pe telefonul mobil cînd se află în sala de clasă, de la un domn pe la vreo 40 de ani. Iese apoi în curtea şcolii unde încinge cu colegele şi cu respectivul domn un cîntec cu dans prin care îşi exprimă sentimentele. Îmi plac mai ales cadrele care insistă spre zonele pelviene aparţinînd participantelor la horă.
• Aventurile familiei Vijelie. Magnific.
  Puteţi face astfel o incursiune în viaţa de zi cu zi a unui om talentat. Protagonistul emisiunii are şi un clip pe canalul de mai sus, foarte bun. Se plimbă cu un beemveu cu şofer şi plînge ceva, dar din cauză că a trebuit să mă duc la masă nu am putut afla ce.
• Concertul de muzică de cameră ţinut de nişte entuziaşti ai muzicii în urbea X, la iniţiativa primăriei şi a unui director de şcoală, om de aleasă cultură, dascăl între dascăli. Talentul celor trei viori şi al violoncelului a fost umbrit pe alocuri de elevii aduşi cu forţa întru umplerea sălii şi de telefoanele lor care nu încetau să sune.
  Merită de amintit aici despre cum era decorată sala mare a bibliotecii orăşeneşti unde a avut loc evenimentul cultural: pe peretele din spatele artiştilor, între două panouri cu citate de Eminescu despre Bucovina se afla steagul naţional, alături de cel al Uniunii Europene. Cred că mint dacă spun că pe ceilalţi pereţi se aflau şi icoane, dar oricum, tare bine-ar mai fi stat acolo!
  
• Din dragoste. Tulburător.
  Nelu din Galaţi locuieşte o vreme la ibovnica lui din Braşov, care stă cu maică-sa. Cam beţiv Nelu ăsta, dar pseudo-soacra lui afirmă că părea băiat bun. O pune de-un copil cu domnişoara, după care dispare în natură, adică la Galaţi, unde are deja o nevastă şi un alt copil. Realizatorul emisiunii se duce după el şi îl aduce în studio să se confrunte cu fosta lui iubită şi cu mama ei, prilej de trăiri înalte.
• Friptura de mistreţ cu sos de coacăze de la un restaurant local. Fără comentarii.
  Atîta doar că vinul a fost excepţional de prost.
  


• Crăciunul perpetuu şi repetitiv din IC552 Suceava-Bucureşti, cu sau fără Hruşcă (de altfel un exemplu strălucit de reconversie profesională). Se poate constata că cel care a selecţionat pentru CFR potpuriul de melodii de sezon din repertoriul autohton sau internaţional este un mare cunoscător, cu gusturi delicate, un estet. Nu am înţeles totuşi ce căuta printre melodii o colindă interpretată de fratele Şeicaru, despre care se ştie că nu este o somitate în materie.
  - Domnule naş, n-aţi vrea să daţi mai tare şi să închideţi?
  - Nuuuu, nu se poate, aşa e din construcţie. Da' ce, nu vă place?
  Aşadar 6h06' cu precizie nemţească pe ritm de gingălbelşi, treipăstori, flori dalbe, oholinait (sailăntendbrait) şi de zgomote de tipul "ţac-fîîssssss" produse la fiecare trei secunde de către o uşă automată ce se încăpăţîna să se tot închidă şi nu reuşea. În locul ei, pe la Vereşti aş fi lăsat-o baltă. Noroc cu celularul unei domnişoare din faţa mea, care din cînd în cînd îmi amintea cu sonorul la maxim melodia aia cu versuri frumoase din Mişăn imposibăl:
  

  Ta! Na-na-na. Ta! Na-na-na.
  Ta! Na-na-na. Ta! Na-na-na.
  Tànanaaaaa, tànanaaaa
  Tàna!

  După Ploieşti i-am cerut naşului CD-ul cu melodiile de neuitat pe care le-am ascultat în buclă, în vederea continuării feeriei sonore şi în altă parte, dar mi-a zis că nu poate să mi-l dea. Păcat.

Dii căluţ la Rădăuţ'

N-am găsit altă rimă.

Ultima oră: Conform autorului anonim, cel care transmite folclorul prin viu grai, versiunea originală a poeziei ar fi următoarea:
Ghie căluţ la Rădăuţ'
Să cumpăr un covriguţ
Covriguţu-i de mîncat
Şi căluţu-i de mînat:
Ghie, ghie, ghie, ghie ...

Nu ştiu însă dacă recitarea poeziei este însoţită de un dans, ca o probă a caracterului sincretic al folclorului. În mod sigur însă se pot face următoarele: pe la vreo 10-11, cînd florile de pe geam se vor fi topit, se ia copilul pe genunchi în faţa ferestrei prin care se văd căruţele faetoanele care trec pe drum şi se recită poezia. La sfîrşitul ei, se mişcă ritmic din genunchi pentru a simula trapul căluţului. Copilul rîde.

Aha, şi încă ceva. Obligatoriu la Rădăuţi. Altfel nu merge.

Serviciul pentru clienţi

Ieri am sunat la serviciul pentru clienţi de la Ikea, hotărît să mă cert cu ei puternic pentru o livrare ce tot întîrzie. Şi totuşi cum să te cerţi cînd domniţa de la telefon mi-a vorbit direct în româneşte de îndată ce i-am zis cum mă cheamă?

Personaje extraordinare în întîmplări extraordinare

Cineva mi-a mărturisit într-o existenţă anterioară că:

- Bă Iliuţă, într-un cotlon din străfundul tău zace un romantic!

În fiecare român zace un Hagi*. Iar dacă nu zace un Hagi, atunci măcar un Eminescu, sau un Blaga, iar dacă nu şi nu, atunci un Arghezi sigur, poate chiar un Sadoveanu.
Ştiind că eu sînt român, iar un Hagi nu poate să sălăşluiască zăcînd în mine, datorită aversiunii cu spume ce o manifest pentru sportul rege şi ţinînd cont de prima afirmaţie, aia cu romantismul, rezultă că în mine zace un Eminescu. Clar.

Ce vreme frumoasă a fost ieri! Un soare şi-un senin, tot universul părea să conspire pentru împlinirea legendei mele personale, aşa că am hotărît să practic o ocupaţie demnă de un romantic ca mine: datul cu rolele. Însuşi Hummerul a pornit chiar de la prima cheie, aşa că pe la nouă jumate dimineaţa am pornit voios spre Bois de Boulogne.

Nu mi-a trebuit mult să constat - doar după prima intersecţie - că cel puţin şaizeci de milioane de parizieni au avut aceeaşi putain de bonne idée ca mine, să profite de vremea frumoasă. Locuri de parcare bineînţeles că nu mai erau în zona vizată, aşa că a trebuit să mă învîrt vreo jumătate de oră fluierînd a pagubă şi să cedez, parcîndu-mă într-un loc la marginea drumului, separat de aleea pentru rolleri de vreo 50m de teren nisipos presărat pe alocuri cu smocuri de iarbă. Cine s-a urcat vreodată pe nişte patine cu rotile ştie la ce mă refer cînd spun cît de mult am apreciat traversarea celor 50m. Acuma terenul nisipos n-ar fi reprezentat cine ştie ce problemă, dar după ce am ajuns pe alee şi am dat vreo două trei vîsle, am nimerit taman în mijlocul unui grup de trei pitbulli şi încă pe-atîţia bull-terrieri care se hîrjoneau zglobii şi în tăcere sub privirile stăpînilor care profitau liniştiţi de un trabuc sub lumina veselă a minunatului soare de decembrie. Mi-am amintit astfel brusc de axioma că fiecare parizian din cele şaizeci de milioane ce ieşiseră la plimbare are minim trei căţei din ăştia care nu muşcă şi cu care ies la plimbare duminica în Bois de Boulogne.

Din fericire, cele şase patrupede n-aveau prea multă treabă cu mine, nu m-au onorat nici măcar cu un mîrîit acolo, deoarece cu puţin timp înainte trecuse pe acolo altcineva mai puţin norocos decît mine. Nu acelaşi lucru se poate spune şi de vînticelul umed şi rece care adia primăvăratec printre copaci şi care m-a determinat în cel mult 30 de minute să parcurg în sens invers cei 50m nisipoşi cu fălcile încleştate de frig, întrebîndu-mă pe bună dreptate cum naiba fac acei alergători în pantaloni scurţi ce tot treceau pe lîngă mine afişînd zîmbete tîmpe.

Cum activitatea sportivă părea compromisă, am ales să purced perpedes prin pădure şi să mă bucur de slalomul printre prezervativele folosite presărate peste tot şi de huruitul persistent ce venea dinspre bulevardul periferic. Mi-am putut închipui cu uşurinţă cît de frumos cîntau păsărelele şi cum susura apa de izvor odinioară, cînd regii Franţei străbăteau pădurea în drum spre Versailles, sau cînd hălăduiau la vînătoare în vajnic sunet de corn, care suna, însă foarte puţin.

Dar de unde plecasem? Aaaa, da măi, cică zace în mine unu' Eminescu.



----
* Vorbă din bătrîni

Omul cavernelor

Mai demult, cînd lucram cu o echipă mai mare la un proiect, am cunoscut un tip de origine sîrbă, dar care vorbea perfect româneşte. Îmi plăcea de el şi de aceea am păstrat legătura chiar şi după ce proiectul s-a terminat şi ne-am împrăştiat care încotro. Om fin, cultivat, mă rog, nu eram eu de acord cu vederile lui cam prea de stînga, dar era o plăcere să stăm de vorbă şi să polemicăm pe marginea cafelei în pahar de plastic.

De la o vreme venise să lucreze la proiect un alt român. Cum am aflat de venirea lui, am mers să-l salutăm.
- Bună ziua.
- Ah, d'accord. Bonjour.

N-am mai intrat în birou la el niciodată şi nici n-am mai cătat să-i vorbesc.

Luni a venit într-un birou alăturat o colegă cu nume şi simpatic accent româneşti. Cum e obiceiul, şeful ei a plimbat-o pe la toată lumea să o prezinte. Toţi se întreceau în enchanté-uri, numai eu am fost încîntat. Reacţia ei a fost agreabilă, nu s-a supărat, ba chiar a glumit relativ la originea noastră comună. Mi-am şoptit atunci în barbă că trebuie să ieşim din cînd în cînd la o cafea, în virtutea bunelor relaţii între compatrioţi.

Numai că de atunci, de cîte ori o văd, trece ca un avion invizibil pe culoar, cu Mach 3 şi n-apuc să-i propun nimic. Sper să nu-şi imagineze că-s cine ştie ce sălbatic.

Ultima ora: Mission accomplished.

Telenovelă

Dacă nu se înţelege nimic din rîndurile următoare să ştiţi că nu e grav deloc.

Mai demult, cînd mai scriam una-alta pe aici în legătură cu ce scriau alţii prin alte părţi, nişte minitehnicuşi, alături de alte consideraţii criptice legate de CMS, RSS, blogosferă, mi-au reproşat că nu pun legături hipertextuale la spusele celorlalţi. Lipsa legăturilor era parte din lene, dar de multe ori voită. Oricum, cei vizaţi, fiind un cerc restrîns, se recunoşteau şi reacţionau în consecinţă. Acuma mă gîndesc oare cum s-ar putea face să pui o legătură undeva într-un text şi cînd faci clic pe ea să te ducă fix într-un subconştient oarecare.

Însemnare în 56K sau Moment de graţie

E sîmbătă dimineaţa. Afara a început să ningă uşurel, se vede prin perdea. Steagul francez atîrnă bleg deasupra deasupra intrării grădiniţei din faţă.

La aparat a început Estudio Op. 6 no. 2 no. 11 de Fernando Sor. La chitară e Narciso Yepes. Melodia curge molcom, un refren neînchipuit de frumos pluteşte în aer dar nu vine. În sfîrşit iată-l, dar melodia e deja la sfîrşit.

Afară viscoleşte de-a binelea.

Savantă discuţie despre amenajări interioare

Încetul cu încetul îmi descopăr valenţe nebănuite. Dintr-o viaţă anterioară ştiu deja cum se schimbă garnitura de la robinet. Rămîne să aflu de unde se închide apa. Dar nu e o problemă, voi face săpături arheologice şi voi găsi pînă la urmă. Iar acum am chiar şi o maşină de găurit, cu care chiar am dat găuri în perete în care am băgat şuruburi cu diblu!

Veni vremea să pun perdele. Am făcut deci amănunţite prospecţiuni pe la Ikea, Conforama şi Leroy Merlin, unde am identificat diversele posibilităţi. Apoi mi-am zis că nu strică să lansez o dezbatere publică despre diversele tendinţe în materie: panouri, jaluzele sau perdele, bare de aluminiu sau şină.

Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că nici G. şi nici S. nu posedă perdele sau vreun accesoriu echivalent în locuinţele lor. În plus, nici nu intenţionează să se doteze cu aşa ceva, motivînd că ei nu au vizavi. Oricum, în viziunea lor, este mult mai agreabil să stai în apartament cu geamurile goale pentru că îţi intră mai multă lumină în casă. O perdea, oricît de fină, împiedică lumina să pătrundă şi în plus conferă interiorului un aspect cît se poate de dezagreabil. Fără perdea, turnul Eiffel rămîne mult mai bine vizibil. Un avantaj ar fi totuşi faptul că o perdea mai opacă ar elimina în timpul zilelor însorite reflexele nedorite în ecranul televizorului pe parcursul vizionării DVD-ului cu ultimul episod din Stăpînul inelelor, moment în care admirarea turnului Eiffel nu este chiar atît de necesară. Dezagrementul cu reflexele poate fi împiedicat şi prin folosirea storurilor exterioare, dacă imobilul este dotat cu aşa ceva, ceea ce se pare că este cazul pentru ambii interlocutori. Singura situaţie în care se acceptă mascarea vederii cu accesorii de tip perdea este aceea în care există un vizavi de unde cineva cu tendinţe voyeuriste ar putea privi cu neruşinare în interiorul wigwam-ului, deşi ei ziceau că pe timpul zilei nu este extrem de deranjant şi iarăşi pe timpul nopţii storurile exterioare sînt foarte utile. În plus, ele permit o mai bună izolare termică a apartamentelor, de îndată ce radiatoarele electrice au fost stinse.

Nevrînd să par un ciudat, n-am vrut să îmi expun convingerile intime - izvorîte din surse culturale diferite de ale lor - că pentru mine o cameră fără perdele, chiar şi fără vizavi, are un aspect de sală de aşteptare din gara de la Gălăneşti. Dar am luat notă de păreri şi astfel, curios, am aruncat nişte priviri în stînga şi în dreapta. Am văzut că toţi vecinii de la blocul din faţă au perdele la geamurile de la dormitoare şi de la sufragerii. Niciunul nu a prevăzut nimic pentru bucătărie, dar mulţi îşi ţin perdelele legate stil cortină pe timpul zilei. Îm amintesc că la vechiul apartament, unde n-aveam vizavi, dar aveam un bun post de observaţie, cei de la etajele superioare din blocurile mai mici din jur nu prea aveau perdele. Altfel, remarc totuşi că în magazine se găseşte cu uşurinţă tot ce trebuie pentru instalarea lor.

Aşa că singura concluzie ce pot să o trag de aici e că unii au perdele, iar alţii n-au.

Pascal la Bucureşti

- Alo.
- Alo. Vroiam cu şefa.
- Nu e, are o zi de concediu, vrei să-i las un mesaj?
- Nu, o sun eu mîine. Ia zi, nu cumva eşti român? Am fost săptămîna trecută la Bucureşti, pentru serviciu, la BRD.
- A, da? Ce chestie.
- Da, ce ţară frumoasă! Ce oameni simpatici! Totul s-a petrecut de minune. Mai puţin cînd am vrut să îmi cumpăr două lămpi cu abajur stil Gallé, de pe Lipscani. Am încercat să mă negoţez cu ei, eu aveam nevoie de două, ei vroiau absolut să îmi dea patru şi s-au supărat pe mine şi mi-au zis vreo două. Parcă n-aş fi fost client.
- De, ce să-ţi spun, oi fi nimerit prost...
- Da, dar în rest, a fost frumos. Se vede că oamenii încearcă să iasă din rahat. La hotel n-am lăsat bacşiş şi la sfîrşit, după ce le-am dat cheia de la cameră, m-am întors şi am cerut o informaţie, iar recepţionerul mi-a răspuns că nu mai sînt client la ei.
- Hmm, şi eu am fost la un hotel la Annecy, am stat o săptămînă acolo şi nu mi-au pus hîrtie igienică la toaletă nici după ce le-am zis a treia oară că lipseşte, aşa că vezi, oameni peste tot. E drept că la noi poate fi mai nasol, dar poate s-or mai drege treburile cu timpul.
- Ei, oricum, foarte mult mi-a plăcut. Mi-a fost cam frică de cîini, am văzut haite de vreo 3-4, dar oricum e mai bine ca acum 10 ani, cînd am văzut mai mulţi. Şi la servici frumos. M-am plimbat şi cu un Logan, ca lumea. La aeroport m-au dus cu o Solniţa, mamă, să vezi cum conducea baiatul ăla, şoferul, printre gropi! Da' l-am simţit că-i mergea mintea, faţă de boşorogii ăia de la birou, parcă-i costa ceva să ia vreo iniţiativă! Cînd i-am zis că am dat pe lămpi de 20 de ori mai puţin ca la Paris, imediat s-a interesat dacă s-ar vinde bine în Franţa.
- Aha. Şi mai mergi pe acolo?
- Da, duminică plec înapoi.
- Na, ce să-ţi zic, succes şi hai pa.
- Hai pa.

Sfîrşit de lume

Parcă s-ar fi întîmplat ieri, aşa îmi amintesc cum am intrat în camera 52A din căminul T18 (electro) din Tudor, a cărui administratoare era graţioasa d-nă Valentina Butnaru. Femeia avea să intre în anale prin afişele pe care le lipea cu obstinaţie de geamul de la intrare a căror strălucire nu ar păli cu nimic în faţa afişelor expuse pentru posteritate la avizierul Asociaţiei de blocatari. Eram proaspăt intrat în anul I şi mîna numitei doamne tocmai îmi dăduse cazarmamentul, după o zi de lupte crîncene sub geamurile de la parter ale sus-menţionatului cămin, unde se încropise un birou de cazare. Acolo activa Comitetul, ferit de ploaie şi de privirile indiscrete ale aspiranţilor la un pat pentru anul ce avea să vină.

Era noapte de acum. Uşa camerei scîrţîia plăcut în întunericul culoarului iar un parfum de flori de toamnă se răspîndea de la toboganul de gunoi aflat nu departe. În interior, în spotul lanternei aduse prevăzător de acasă, totul părea în regulă. Saltelele nu erau foarte pătate, păreau vechi doar de vreo 10 ani, uşile dulapului nu necesitau prea multe reparaţii, iar în afară de un desen cu Megadeth gravat cu migală pe o suprafaţă de 1mp a unui perete, se mai puteau distinge doar cîteva spărturi. Nimic grav, cu puţin ipsos şi o mînă de var, toate acestea puteau fi acoperite fără prea mult efort.

Reparaţiile au luat ceva vreme, două săptămîni, dar numai pentru că eram lipsit de experienţă, nu cunoşteam pe nimeni şi mă lăsasem în voia sorţii, fiind repartizat în cameră numai cu necunoscuţi. 5 eram de toţi, dintre care numai doi s-au dovedit dornici să nu trăiască în cocină, colegul din Suceava, deşi fan de Megadeth, şi eu.

Cu toate aceste neajunsuri, camera devenise un spaţiu de socializare, unde aveau să se consume o serie de lucruri de neuitat: beţii, Carpaţi, plete, muie la meca, prezervative cu apă, iubiri devastatoare terminate cu rupturi înecate în berea comercializată în borcanele ce începuseră să înflorească în Tudor, munte, primul cap în gură primit, My dying bride, Jesus Christ Superstar şi Jethro Tull. De fapt, camera devenise mai mult un concept abstract, începuse a-şi transcende limitele spaţiale. Ea se întindea de la barul Campus aflat la doi paşi sau de la sălile de seminariu din Chimie în care ne petreceam nopţile din sesiune, pînă în Gardul verde din Tîrguşor Copou de unde ne întorceam cu primul tramvai dimineaţa şi unde avusesem timp toată noaptea să încercăm paradisuri artificiale induse de vodca la 350 lei suta (rea, dar bună) combinată cu unplugged-ul Nirvanei sau, la limită, cu unplugged-ul Timpurilor noi. De notat aici că nu departe de Gardul verde se afla Grădina Bostanică, unde nu puţine nopţi am hălăduit cu chitara într-o mînă şi cu toarta în cealaltă.

În vremea de care vorbim, sfîrşitul de iunie echivala cu sfîrşitul lumii. Sesiunea se termina şi încetul cu încetul oamenii plecau acasă. Rămînea după fiecare cîte un pat gol în cameră, cu salteaua împuţită întinsă pe scheletul metalic. Urmele de pastă de dinţi începeau să se vadă pe pereţi, glorioase vestigii ale icoanei lui James Hetfield ce fusese cîndva lipită acolo. Linoleumul găurit îşi arăta culoarea verde rîioasă de îndată ce laveta ce servise drept covor era încărcată în portbagajul Daciei cu care veniseră părinţii celui căreia aparţinea. Geamul deposedat de perdea îşi arăta şi el transparenţa de beşică de porc. Iar nefericitul care rămînea ultimul în cameră nu-şi putea impiedica sentimentul de disperare, poate şi din cauza celor 5 cursuri la Analiză pe care le mai avea de citit, dar mai cu seamă din cauza evidenţei dezolante că tocmai se încheiase încă o etapă.



In incheierea acestei patetice relatări - iaca acuşi vărs o lacrimă - mulţumesc pe această cale celor trei mititei pentru urările domniilor lor.

Suspinul maurului

Thierry Ardisson este realizatorul unei binecunoscute emisiuni difuzate sîmbătă noaptea pe canalul francez France 2. El invită diverse persoane în studio şi le pune să vorbească într-un mod neconvenţional despre ce au mai făcut în ultima vreme, evident, în scopul de a le promova producţiile: cărţi, filme, spectacole.
La emisiunea din 15 octombrie au fost puşi faţă în faţă Samy Naceri, pe care l-aţi văzut probabil în seria Taxi a lui Luc Besson şi ... Salman Rushdie, venit să vorbească despre noua lui carte.
Nu am prins mult din emisiune, dar am nimerit pe France 2 tocmai în momentul în care Naceri deversa o seamă de invective asupra lui Rushdie, care tăcea. Apoi l-am văzut pe Ardisson care nu e total inocent în afacere - îşi alege invitaţii pe sprînceană, poate poate iese un scandal ceva, deci audienţă - cum încerca să-i zică lui Naceri că el e catolic practicant, dar că dacă cineva spune ceva de rău de Iisus, atunci îl lasă să spună, pentru că e libertate şi că nu înţelege vehemenţa cu care actorul îl pune la punct pe scriitor.
Se ştie oricum despre Naceri că e un gunoi, implicat în diverse chestii cu poliţie şi droguri, dar ce am aflat deunăzi depăşeşte limitele normale. Într-un editorial din 2 noiembrie în Charlie Hebdo, Philippe Val scrie următoarele:

Ardisson l-a invitat pe Rushdie în emisiunea lui, Tout le monde en parle, de acum două săptămîni. Rushdie trăieşte în Marea Britanie, nu ştie cine este Ardisson. Este trimis de editorul lui pentru a-şi prezenta cartea. El se duce naiv, ca la o emisiune literară. Ori, Ardisson găseşte inteligent să îl invite în acelaşi timp pe Samy Naceri, cunoscut pentru opiniile delicate, moravurile rafinate şi convingerile islamice. Sub bagheta dirijorului, totul s-a petrecut, în fond, cum a fost prevăzut.
Samy Naceri, mimînd gestul, a spus lui Salman Rushdie că dacă un imam i-ar da bani ca să-l ucidă, nu ar ezita să îi tragă un glonte în cap.
Salman Rushdie s-a ridicat atunci, şi-a scos casca, apoi a plecat zicînd că nu va mai pune niciodată picioarele într-o emisiune franceză. Emisiunea nu este în direct. Secvenţele violente şi infamante au fost tăiate la montaj şi pînă astăzi nimic nu a transpirat despre scandalul care s-a derulat în culise, în prezenţa lui Gérard Darmon şi Véronique Sanson [n.m. şi ei invitaţi în emisiune].

Jurnalism de la mama lui Patriciu

Săptămîna trecută citeam în Dilema:

Dar pentru ca Dilema veche să rămînă cea mai bună revistă din România, trebuie să redevenim doar jurnalişti. De aceea, am fost de acord, potrivit statutului societăţii care cerea acordul acţionarilor minoritari, ca acţionarul majoritar Mircea Dinescu să îşi vîndă jumătate din acţiuni domnului Dinu Patriciu.

Să înţeleg că dacă nea Patriciu are juma' din acţiunile lu' Dinescu la dilemă, o să ajungă ăştia jurnalişti adevăraţi?

Săptămîna asta, citind o bucată de jurnalism adevărat, aflăm că nea Pleşu călătoreşte mult, vai de steaua lui:

Călătoresc mult. Mult mai mult decît vreau. Am o imagine destul de amănunţită a companiilor aeriene din Europa. Şi am motive să firitisesc, patriotic, Tarom-ul. Serviciile din timpul zborului sînt un barometru exact al crizei prin care trece bătrînul şi, pînă mai ieri, voluptuosul nostru continent. Swissair nu mai oferă pasagerilor săi nimic, în afară de apă. Restul trebuie cumpărat la preţuri pipărate. [...]
"Europa e săracă!" - strigă, stingherită, fiecare bucăţică de pîine. "S-a terminat cu răsfăţul!" Ei bine, pe cursele Tarom, vechile deprinderi ale zborului de lux s-au păstrat. Un aperitiv, ceva cald, ceva dulce. Eşti asistat cu o simpatie vag maternă, poţi să ceri o chiflă suplimentară.

Filosofic, mînca-ţi-aş! Să scrii bancuri din astea pe un blog, mai merge, dar să le bagi la Dilema şi să mai cîştigi şi un ban, daţi-mi voie să rîd ignar şi grobian: hă hă hă!

Lecţia de limba spaniolă

Estoy
Estas
Esta
Estamos
...

Tengo
Tienes
Tiene
...

Pfui! Nu se poate şi mai simplu?
Să încercăm altă variantă.

Limba spaniolă, nivel debutant
- Una cerveza, por favor!

Limba spaniolă, nivel avansat
- Una otra cerveza, por favor!

Vecină, dragă vecină

D-lui Marius de Caen, cu stimă

Vecina mea orgasmică şi convertită la cîntat a întins coarda la maxim pe la vreo joi seara. Se pare că invitase mai mulţi băieţi ca să pregătească împreună un casting pentru Star Academy.

Pentru cei care nu cunosc, acesta este numele unei emisiuni de pe TF1 în care nişte mucoşi cu un talent presupus nativ sînt inchişi într-un castel unde iau lecţii de cîntat şi de dansat şi unde sînt filmaţi în permanenţă. O dată pe săptămînă se organizează un concert unde trebuie să demonstreze ce au mai învăţat.

Ideea este că la bază există foarte mulţi candidaţi, prilej pentru TF1 să mai umple ceva timp de emisie cu filmări din timpul selecţiei. Cred că ştiţi cum e genul. Apare unul care se crede Madonna în faţa unui juriu format din artişti consacraţi şi începe să producă, iar juriul de regulă sughite de rîs. Telespectatorii se presupune că fac asemenea.

Aşa şi vecina cu invitaţii ei. Şedinţa se desfăşura în felul următor: se ia una bucată de melodie de Brian Adams (nu pot să vă spun titlul ei pentru că reuşesc să îmi aduc aminte melodia numai cînd dorm) şi se lasă în cîntătorul de CD-uri pînă la refren. Apoi se opreşte şi asistenţa încearcă să reproducă cît mai fidel lălăiturile starului, după care iar se bagă CD-ul, etc. Şi asta fără oprire, pînă pe la 1 noaptea, oră la care nu am mai rezistat, simţind şi eu nevoia biologică de 7 ore de somn pe noapte, mi-am tras pantalonii pe mine, am urcat şi am infipt mîna în soneria uşii de unde răzbăteau mugetele. După o vreme - timp în care încercam să mă gîndesc în ce naiba mă băgasem, dacă ieşea un mascul şi îmi dădea un cap în gură - a apărut vecina în halat de baie. Pas mal du tout vecina, o corcitură extrem de reuşită euro-asiatică. Hmm, halat de baie, mai mulţi băieţi în apartament, suna interesant! Deşi începusem să ezit mi-am adunat totuşi veninul şi i-am zis fără ocolişuri că ori se opreşte ori chem flic-ii. În treacăt fie spus, am aflat ulterior că la ei, ca şi la noi, cu greu faci un flic să-şi deplaseze hoitul pentru atîta lucru. Cert este că a murmurat nişte scuze şi s-au oprit imediat. Nici aseara n-am auzit nimic. Şi nici orgasm nu a mai avut.

Începe să îmi pară rău că am oprit din ascensiune nişte stele în devenire...

Vine o vreme ...

... în viaţa omului cînd trebuie sa facă un drum pînă la Ikea ca să işi mai ia una alta prin casă.



Ultima oră
Numai ce ne-am pus centurile de siguranţă şi am dat să pornesc reactoarele, am constatat că Hummerului îi venise cheful să nu mai aibă baterie. Cum talentul meu tehnic dă pe afară, am trimis-o pe doamna cu delicateţe înapoi acasă, urmînd ca eu să găsesc o soluţie salvatoare. Am apelat atunci cu încredere la paznicul parcării care s-a oferit cu voioşie să mă împingă. Mă sui în cockpit, sun turnul de control şi mi se alocă pista 026. Ajutorul meu începe să mă împingă. Numai că omul era cam mărunţel şi nu dovedea deloc. Aşa că l-am convins să se urce el la volan şi să împing eu. Cînd prinsesem ceva viteză, am constatat că noul şofer nu ştia să ţină volanul drept şi că încă puţin şi ne izbeam în celelalte Hummer-uri parcate cuminţi la locurile lor. Nici pe frînă nu ştia să apese, aşa că numai eu ştiu cum m-am agăţat de vehicul într-un gest de disperare - cu gîndul la ordinul de mărime a asigurării ce o voi fi plătit la anul - ca să-l opresc în final la un mm de un nevinovat Porsche, a cărui tablă gri metalizat strălucea nesimţit în lumina becurilor chioare. Am hotărît atunci că e mai cuminte să mă repliez spre locul meu de parcare, fluierînd a pagubă. Atunci a apărut Făt-Frumos şi mi-a propus să pornesc de la bateria calului lui, cu ajutorul cablurilor ce le avea în coburii şelei pentru astfel de ocazii. La a doua cheie, zumzetul liniştitor al puternicului motor de 1,2 litri mi-a adus pacea în suflet. Doamna a coborît imediat şi purtaţi de bidiviu repede ca vîntul am ajuns unde ne-am dorit.

Ce frumos a fost la Ikea!