Trece timpu' ca nebunu', normal

Deci da, am cumpărat foagraul, şampania era cumpărată de mai demult, acuma e la rece iar raţa e în cuptor. Sarko tocmai a vorbit, el niño l-a ascultat cu multă atenţie şi a dansat la sfîrşit frumos pe marseieză. Ca un cuvios socialist ce sînt, n-am uitat să arăt cu degetul înspre nenea de la televizor în cîteva rînduri şi să spun: meşan, meşan.

Dar nu am zis-o cu ură pentru că sînt bine dispus, deoarece tocmai m-am întors din voiaj dintr-o ţară mediteraneană de la Oceanul Atlantic, unde era cald şi frumos şi am stat cu burta la soare.

Altfel, ce să vă mai spun? Ei bine, dragii mei, nu vă mai spun nimic, mă grăbesc să mă îmbrac şi să mă duc afară ca să incendiez o maşină-două, c-aşa-i frumos de anul nou. Ne vedem la anu' (şi la mulţi ani, clar şi subînţeles).

Filosofie pe marginea paharului (de Bordeaux)

Încă 22h10min35s şi voi intra într-o binemeritată vacanţă. Ca să marcăm cum se cuvine frumoasele sărbători de iarnă, iată-ne adunaţi în restaurantul portughez, în jurul unui faux filet apoint sau saignant, după gust (de persoană) şi a unei sticle de bordo, cea mai ieftină. Colegul din stînga, trecut uşor de patruzeci de ani, care petrece multe ore la servici chiar dacă nu are nimic de făcut din cauză de nevastă cicălitoare şi doi copii buieci acasă, apucă la un moment dat cu ochii împăienjeniţi un bolovan şi îl aruncă în mlaştină (vinul dă puteri de jedi):

- Ce credeţi, este în natura omului să muncească sau nu?

Bolovanul făcu plici, în sensul că unul s-a apucat să spună că el, dacă ar primi o moştenire grasă, s-ar lăsa imediat de venit la servici, aşa că a se slăbi cu munca şi natura omului. Cu toţii am fost întru totul de acord, închinînd încă un pahar în cinstea naturii noastre pervertite, numai un coleg, mai stingher, şi-a dat jos căştile de aipod de pe urechi şi ne-a zis că nu e adevărat ce spunem, că munca e într-adevăr în natura omului, tocmai pentru că, fiind vorba despre natură, în mijlocul căreia omul trăieşte, natura asta îl obligă să se hrănească, vînînd şi cultivînd pămîntul şi că la faza cu moştenirea sîntem toţi nişte socialişti ordinari.

Iar acum mă duc afară, că a sunat alarma de incendiu şi e rostul să mai omor 15 minute.

Album duminical

Zic unii că am sarcasm. Habar n-am, ce e sigur e că am un bentlei cu care merg săptămînal, la ore civilizate, în Bois de Boulogne ca să mai fac o mişcare. Cum ţineam eu volanul drept aşa ieri dimineaţă, taman pe allée de la Reine Marguerite, vedeam sprijinind vreun stîlp mai cîte o prostituată, mai cîte un travesti care probabil nu-şi îndepliniseră planul cincinal din noaptea ce tocmai se scursese sau poate că vroiau să meargă în vacanţă în Ile Maurice şi erau nevoiţi să facă ore suplimentare.

Iată şi, fapt neobişnuit, mulţi angajaţi ai primăriei îmbrăcaţi cu veste reflectorizante care strîng ceva de pe marginea drumului. S-a gîndit deci cineva să recolteze prezervativele însămînţate în timpul nopţii, ce iniţiativă bună! Ceva mai încolo opresc bentleiul lîngă o barieră, cobor, îl iau pe ficior de-o haripă şi mă amestec printre familiile respectabile sosite să profite de vremea mohorîtă de afară. Vreo doi djeunşi se apropie timid de mine şi mă întreabă dacă nu ştiu unde se găsesc femei. Cum nu ştiu, trec mai departe şi un cuplu de moşnegi, impresionaţi probabil de prestanţa pe care o degajez - nu uitaţi totuşi că sînt tînăr şi frumos - îmi surîd din protezele dentare, făcînd cu ochiul la ficior - normal, cum să nu-i faci cu ochiul:
-C'est beau, l'existence, n'est-ce pas?

Păr la ceas

Mai demult, pe vremea cînd ceasurile trebuiau întoarse zilnic şi nu ticăiau aşa de sacadat ca acum, un ceasornicar mi-a spus cînd m-am dus la el cu ceasul la reparat că are ceva la păr. O fi, mi-am zis eu, nu ştiam că ceasurilor le creşte păr. Tot ce ştiu eu e că, de-a lungul îndelungatei mele experienţe de viaţă, mi-a căzut în cîteva rînduri părul din nas de-am crezut că n-o să îmi mai crească altul la loc.

S-a întîmplat în căminele studenţeşti unde viitorii doctori, profesori, ingineri stăteau cu trei reşouri incandescente pe care se prăjeau în mult ulei cartofii în mijlocul camerei, cu geamurile închise şi trăgeau la fiare de zor în scop de mens sana in corpore mentosano sau, mai nou, printre cunoştinţele din ţară care s-au apucat de făcut copii pe care îi ţin închişi în dormitor cu trei cojoace pe ei, două cuşme pe cap şi cu geamul închis pentru că aşa le-a spus pediatrul, să nu-i scoată afară măcar trei luni şi oricum e mai bine dacă e cald şi pute, în timp ce televizorul urlă în sufragerie.

Totuşi, nu m-am aşteptat ca în această frumoasă dimineaţă de decembrie, scăldată într-un soare delicat, cînd am sunat la uşa unei familii de francezi, cu nume francez, cu prenume franţuzeşti, amploaiaţi în Défense la bancă, proprietari de frigider special în care se lăfăie în temperatură optimă vreo 50 de sticle, cu ghidul Hachette de vinuri pe masa din sufragerie, să îmi înăbuş un suav reflex de vomă. Prima dată cînd am fost la ei, într-o după amiază, mi-am zis ca e un accident, a doua dată, hmm, iar azi m-am întrebat dacă nu se ocupă cu stocarea de cadavre în frigiderul pentru vinuri.

Ochii care nu se văd

Eheeeei, dragii moşului, de cînd nu ne-am mai văzut, multă vreme a trecut. Nu că aş avea ceva deosebit de spus, de fapt chiar nu am nimica, dar mă gîndesc că trece vremea şi mă veţi fi uitat, deşi luna asta am fost deosebit de prolific. Atîta pagubă.

S-a dus aşadar şi tîrgul de vinuri, unde am avut grijă să merg cu mijloacele de transport în comun, şoferul avînd zi liberă. Am avut mare dreptate să fac asta, întrucît la ieşire m-a acostat o doamnă care făcea benevolat în beneficiul unei asociaţii pentru protecţia nu ştiu cui şi mi-a declarat, după ce m-a întrebat politicos daca a fost bine la tîrg şi dacă nu am băut prea mult, că sînt un tînăr frumos şi am crezut-o.

Totuşi, acum, cînd rememorez cu detaşare întîmplarea, mă pune pe gînduri întrebarea ei dacă n-am băut prea mult. Înclin să cred că nu, pentru că momentul cel mai dificil al vizitei la tîrg a fost consultarea listei cu participanţi, care ocupa o suprafaţă respectabilă a unui perete al halei. În cîteva rînduri am fost pe punctul de a abandona căutările mele precise pe lista respectivă atunci cînd, umblînd instinctiv după combinaţia de taste Ctrl-F şi negăsind-o, simţeam cum mă cuprinde disperarea. A nu se confunda această disperare cu dezamăgirea pe care am încercat-o cu o zi înainte, cînd am dat peste o expoziţie de poze pe gardul unui parc şi cînd, plăcîndu-mi în mod special unele dintre operele prezentate, am remarcat că deasupra lor nu exista atît de practicul buton cu steluţă pentru favoritizat. Nu, una e disperarea şi alta e dezamăgirea. Numai că, avînd puţinitică răbdare şi dînd ceva telefoane pentru aflarea numelor exacte ale şatourilor incriminate, disperarea a fost învinsă. Ce a urmat după a fost ca o scurgere lină, pe gît şi din contul bancar. Mulţi dintre comercianţi erau dotaţi cu aparate pentru citirea cărţilor de credit, aşa că semnarea de cecuri, operaţie destul de grea, nu a reprezentat o problemă. Aşa că, dacă degustările ar fi fost fără măsură, treburile s-ar fi prezentat într-o lumină mult mai dificilă.

În fine, să revenim. Mult flatat de doamna cu asociaţia, am negociat cu ea să îi dau 5 euro (o bancnotă de 10 euro la care am cerut rest 5) pentru un breloc în formă de inimioară transparentă în interiorul căreia era un lichid vîscos de culoare roz cu nişte sclipici, în care plutea o altă inimioară, de data asta roşie de-a binelea, traversată de o săgeată de o culoare nedefinită. Mi-a spus că sînt totuşi foarte generos, deşi cam dur în afaceri. Mi-am luat restul, am agăţat brelocul la chei, am ridicat cutia cu sticle de jos şi am plecat.

Fiecare cu ce-l doare la bască

Acum mai mulţi ani, să fi fost prin mai-iunie, era un soare cald de dimineaţă, de tip nice light. Parisul forfotea vesel, că aşa mi se părea mie. Aveam nişte blugi "drepţi" cumpăraţi de la tarabele de la Iulius din Iaşi, un tricou contrafăcut marca Adidas, tot de la tarabe, şi nişte adidaşi marca BIT, de la un butic de lîngă Nest-ul de pe Independenţei (buni adidaşi!). Asta îmi cumpărasem înainte de a pleca definitiv.

Un controlor fusese bătut măr de nişte golani în ajun şi după ce a fost dus la spital a murit. Încetul cu încetul, mijloacele de transport au încetat să mai circule.

Astfel echipat, avînd şi un uocman chinezesc cu autorevers la brăcinar, cumpărat tot din Iaşi dintr-o consignaţie, am luat-o la filing, voiniceşte, pe străzi. Şi-am mers, şi-am mers, zi de vară pînă-n seară că de n-ar fi, nu s-ar povesti şi m-am minunat de toate cele, căci eram tînăr, neliniştit şi nu aflasem încă prea bine de jacşirac, sarcozi, fabius, stroscan, arlet, cît despre bezansno, el nu era încă născut la vremea aceea. Pentru mine, orizontul se limita doar la strada Servandoni pe care n-am văzut-o niciodata, dar ştiam sigur că există. Şi-am luat-o aşadar la picior prin faţa închisorii la Santé, apoi pe sub copacii de pe Arago şi la dreapta pe St. Jacques, căscîndu-mă la case şi la preţurile din restaurante - am călcat chiar şi într-un caca - pînă hăt la les Ecoles în faţă la Sorbona şi în jos pe St. Michel, unde sandvişurile greceşti încă nu îşi împliniseră destinul de pe ziua aceea, nefiind ora prînzului. Pe străduţele înguste, grecii marocani măturau de zor în faţa restaurantelor iar în canale se scurgeau lături cu spume albe. Mirosea parfumat a detergent. Apoi, cu un ochi aruncat înspre Notre Dame, francezii ăştia, construiau catedrale şi noi încă nici nu începuserăm să ne batem cu turcii, pe bd. du Palais fix pe Ile de la Cité. Acolo n-am putut vedea coada de la intrarea la serviciul pentru străini pentru că era pe o altă latură a clădirii pe care nu o cunoşteam încă şi oricum, randevu aveam în vreo trei săptămîni, aşa că am trecut frumuşel de partea cealaltă a Senei pe lîngă magazinele cu flori şi animale unde mirosea frumos, respectiv urît şi apoi la dreapta la St. Germain l'Auxerrois pe care, ciudat, aş fi situat-o fără să ezit pe strada Servandoni, ca şi Luvrul aflat în faţă. Un pic de Rivoli, prin faţă la Palais Royal, avenue de l'Opéra, în capătul căreia se vedeau doar nişte schele, Chaussée d'Antin, Trinité şi hopa la birou, unde şeful mi-a zis politicos că am întîrziat şi că să am grijă să ajung mai devreme a doua zi. Dar eu nu m-am supărat pentru că afară era soare şi oraşul era vesel.

Pe vremea aceea era mult mai fain pe timp de grevă.

Judecăţi de valoare

Mi-am călcat o cămaşă dis-de-dimineaţă, uitînd totodată să îndrept manşeta mînecii drepte. Nu-i nimic, acum stă ascunsă în mîneca hainei de costum şi nu se vede. Dacă mă gîndesc bine, cum nu îmi dau jos haina de costum fiindcă e unul în birou care suferă de cald şi a pus clima la 18 grade, aş fi putut nici să nu calc mînecile cămăşii, ceea ce ar fi reprezentat un cîştig de timp considerabil fără nici o pierdere de imagine. Pe de altă parte, acesta este respectul pe care îl am pentru mine, nu mi-aş fura cumva căciula minţindu-mă astfel pe mine însumi?!

Cum spunea un ilustru coleg de facultate, dom-le eu mă duc la examen în costum pentru că aşa nu numai că îi acord profului un respect deosebit ci îmi respect propria persoană, ia uite ce cravată frumoasă am şi ce bine se asortează cu dungile fine ale ţesăturii costumului! Dar pantofii, vezi ce lustruiţi sînt?

Aşa că îmi pare rău pentru manşetă, dar e doar din cauză că am uitat să o calc şi nu altceva. Voi încerca să ameliorez procesul pentru data viitoare, promit solemn să fiu la nivelul CMMI 5 (nu ştiiiiţi ce-i aia?!).

Dar de ce atîta găteală? Păi aveţi cumva impresia că numărul din Dilema adus cu cheltuială (mică) din Patrie, poate fi răsfoit pe birou într-o altfel de ţinută? Credeţi că articolul prezentatorului de telejurnale, Mîndruţă, - o somitate - poate fi citit într-o stare de spirit indusă de nişte pantaloni oarecare? Vreau să vă zic că am pînă şi ipodul pe masă pentru ocazie. După ce termin articolul, i-l dau îndărăt colegului care mi l-a împrumutat. Păi cum să fii în asentimentul aserţiunilor pline de dileme - magistral articolul severvoinesc despre sacrificiu - cu aer de "nuuu, tăticu', aşa e cum îţi spun eu, indubitabil şi cult, ascultă la mine cum stă treaba", altfel decît îmbrăcat regulamentar? O astfel de revistă înaltă, unde scriu de veacuri aceiaşi obosiţi de referinţă, se citeşte cu sfială cuviincioasă aprobatoare.

Recunosc totuşi că, pentru numărul în chestiune, cu temă cool, parfumată, unde aflăm de la aleşeu - normal - că "j'vais souvent à Paris et je m'la pète dans les chiottes", ar fi mers şi o ţinută metrosexuală de la un butic branché din Marais.

Călare pe trotinetă, fugim unde nu visai

Radioul povesteşte discret în zumzet de motor la ralenti despre separarea prin consimţămînt mutual petrecută în ziua precedentă, zi de grevă. Azi e mai bine, cîteva trenuri s-au urnit pe linii de dimineaţă, dar oamenii n-au vrut să îşi asume riscul transportului în comun. La vreo cincizeci de metri mai în faţă semaforul se face roşu pentru a treia oară de cînd am intrat pe strada asta. O sirenă se aude în depărtare, nişte girofaruri îmi aruncă prin retrovizor şuvoaie de fotoni în ochi, apoi maşinile de poliţie trec în viteză, spulberînd ca pe praf maşinile cetăţenilor paşnici participanţi la trafic. O gaşcă de lăcuste cu ventuze lipite în frunte se înghesuie pîrîind din ţevile de eşapament în golul lăsat în urma lor de oamenii ordinii republicane. După ele îşi încearcă norocul nişte maşini dar, cum breşa e deja închisă, saltul cuantic nu se mai poate produce şi rezultă o aglomerare de vehicule aranjate haotic pe şosea. Semaforul s-a mai făcut roşu de vreo două ori şi acum au mai ramas vreo cinci metri pînă la el. Sper să reuşesc să trec tura următoare. Securea lucioasă e aşezată cuminte pe scaunul din dreapta, uitată acolo de marţi, cînd a avut loc marea bătălie şi cînd nu a servit deloc, Rolf, Magnus şi Bengt preferînd jocul de poker pe dezbrăcate bătăliilor sîngeroase, pe motiv că şi-au uitat coifurile încornorate în camera de hotel. Noi ştim însă că ele le-au fost sustrase de către animatoarele brunete tocmite special în încercarea de a îl mai îmbuna pe Odin pe care îl simţisem mîniat din cauza unei migrene prelungite. Păcat că a fost astfel, mi-ar fi plăcut să spintec pe vreo doi dintre ei iar pe cel rămas să îl cruţ ca să se întoarcă acasă, povestindu-şi saga. Schimb la radio pe postul de jazz ca să mă simt cult. Cîntă o melodie faină faină, simt că mor de plăcere cînd o ascult, e cultă tare, dă bine de tot, degetele bat involuntar ritmul pe volan, în timp ce un stol de trotinete gureşe mă depăşeşte pe stînga, pe dreapta, pe jos şi pe sus. Pe ele călăresc perechi de îndrăgostiţi cu părul fîlfîind de la curent, ele blonde, ei bruneţi. La radio melodia se termină şi crainicul anunţă că, în timp ce ascultam o prelucrare după Britnei Spiărs, Toxic, barilul de petrol a ajuns la 90 de dolari. Casc puţin, apoi mă întorc pe partea cealaltă.

Sfîrşit de săptămînă

E greu sa scrii ceva cînd nu ai muză, întrucît în cîteva zeci de minute te vei da pe mîna dentistului hai-tec cu ecrane cu plasmă pe toţi pereţii. Tot ce e de spus în situaţia de faţă, după două zile de du-te vino prin culoarele firmei, e că:
- mutările de birouri seamănă nemaipomenit de mult cu momentul intrării în camera de cămin de la facultate, cînd toţi încearcă să pună mîna pe cel mai bun loc, după care încep a fura de la alţii saltele, etajere, oglinzi, uşi şi alte lucruri, uneori situaţiile sfîrşindu-se cu capete în gură
- patronii, pedegeii şi directorii generali, unii dintre ei cîntărind zeci de miloane de ioro, sînt capabili să bea foarte multă şampanie la petrecerile firmei şi apoi încep a vorbi prostii, a-şi desface cravatele de la gît, a-şi trage pantalonii de la costumul versace, a-şi băga cămaşa cu mîna în aceiaşi pantaloni versace, a face ochi dulci la secretare, care chicotesc ca atinse de duhul sfînt. Apoi, numiţii patroni, pedegei şi degei fug repede acasă, pentru că începe despereithausuaivs la teveu.

Principiul precauţiei

Cînd scrii prea multe pe blog, înseamnă că n-ai mult de lucru între două runde de negocieri cu topoarele pe masă cu mafia vikingă, ai cărei reprezentanţi mi-au declarat cu ochii tulburi şi cu obidă, după vreo trei pahare de apă minerală gazoasă, că modelul suedez nu mai e ce a fost odinioară.

Dar nu despre asta e vorba în propoziţie. Azi dimineaţă, după ce uşile metroului s-au închis, un arăbel cu o geacă strînsă pe talie şi umflată suspect în jurul pieptului, a ridicat capul şi a zis tare:

- Doamnelor şi domnilor, sînt condamnat la moarte.
Conversaţiile cu Jeanette încetară, căştile albe ieşiră din urechile respective ce le găzduiseră erotic pînă atunci, perechile de ochi fugiră de pe amelinotomburi, begbederi, reviste pipăl şi, cu voia dvs, de pe Orbecăitor, căutînd peste ochelari în direcţia condamnatului şi rămînînd aşa pînă în staţia următoare. La fel cu vreo trei sferturi din oamenii din vagon am constatat că ajunsesem la destinaţie şi am coborît în mare grabă. În urmă am mai apucat să aud un mais non, c'était une blague, dar eram deja aproape de uşa biroului.

Moment de solitudine

Ah, unde sînt vremurile cînd, cu cravata strînsă la gît fluturînd în aer, cu faţa vînătă şi ochelarii aburiţi, cu pulpanele hainei de costum jucăuşe în ritmul mişcărilor picioarelor încălţate în pantofi lustruiţi ce atingeau cu spor pedalele bicicletei, o luam uşor pe bd Haussmann, apoi urcam pe lîngă Saint Augustin pe bd Malesherbes, unde îl înjuram zîmbind pe monsieurul care mă depăşea din scurt cu merţul lui cel fără de zgîrieturi, cît pe ce să mă doboare, apoi la stînga, pe bd Courcelles, enervînd pînă ce i se înroşea casca mereu pe acelaşi scuterist căruia îi tăiam calea fix în faţa parcului Monceau, cînd coteam spre rue de Prony, printre camionete de livrări, porşuri, bentleiuri şi hamăruri, cu un scurt pasaj prin place du Maréchal Juin, un fel de place de l'Etoile, dar mai mică, unde enervam sistematic pe pedegeul firmei aflat la volanul ferariului său, ca să las bicicleta în staţia de lîngă RER?

Nu mai sînt vremurile astea dar poate cu puţin noroc, vin altele la fel.

Pînă atunci trebuie să găsesc de urgenţă cum să ies din parcarea subterană unde, după ce mi-am parcat bentleiul chiar pe locul şefului, am luat-o pe o uşă ce s-a închis ca o supapă în urma mea. Atunci am constatat că mă aflu pe un drum greşit. Strigătele mele de ajutor răsună lugubru în casa scărilor mirosind a pipi în care mă aflu şi din care bloghez în direct. Semnalul uifi al firmei pătrunde nu se ştie pe unde, iar blogherul e singurul sit extern rămas autorizat ca prin miracol de administratorul de reţea, certificat MCSE. Am încercat rînd pe rînd toate uşile începînd cu etajul -5, pînă la -1, unde se înfundă, dar toate permit trecerea doar într-un singur sens, nu acela dinspre casa scărilor înspre parcare. La -2 am găsit un schelet aflat în poziţia aşezat pe o treaptă, cu un laptop deschis pe genunchi. Să fie oare colegul care a disparut fără urmă acum cîteva luni?

Este ora 8 dimineaţa, nu e încă nimeni la birou, nimeni nu va citi mailul meu de esoes înainte de 9.30, poate chiar 10, cînd va fi poate prea tîrziu, asta în situaţia în care MCSE-ul nu e în concediu azi şi va putea porni la timp serverul de mail care a crăpat ca de obicei în timpul nopţii şi în situaţia în care se va gîndi cineva să îşi citească mailul înainte de a pleca la cafea pentru jumătate de oră, ca să înceapă bine ziua. Din cînd în cînd se aud înfundat, scrîşnind, pneuri de maşini din parcarea din imobilul vecin, probabil oamenii muncii burghezi care s-au trezit şi care acum pleacă să lucreze în altă parte. Vikingii cu care am treabă azi şi din cauza cărora m-am sculat aşa devreme cred că aşteaptă deja în faţa imobilului şi bat mărunţel din buze că nu e nimeni să le deschidă. Oxigenul pare din ce în ce mai puţin şi îmi mai rămîn doar cîteva gume de mestecat.

Ajutor.

Viaţa este complexă şi are multe aspecte

Ramón opri motorul Harley-ului său tocmai pe coama dealului. Se dădu jos cu cu încetineală, îşi sterse de praf ochelarii fumurii şi făcu cîţiva paşi în afara drumului, prin iarba arsă. Cerul era de un albastru perfect, o adiere de vînt uscat îi răvăşea părul negru ce îi ajungea pînă la umeri. Pînă în zare, dealurile erau acoperite de plantaţiile de coacăze pe care le moştenise de la tatăl său, care le moştenise la rîndu-i de la tatăl lui şi tot aşa, preţ de vreo cinci generaţii. Recolta se apropia de sfîrşit, muncitorii cărau ultimele coşuri umplute cu fructele culese boabă cu boabă, din care urma să fie produs deliciosul vin de coacăze ce făcea de secole mîndria familiei şi a regiunii întregi.

Trase aer în piept, cuprinzînd cu privirea imensitatea moşiei strămoşeşti, cînd o văzu printre nişte scaieţi, mai jos pe deal, în faţa şevaletului, încercînd să redea pentru eternitate splendida privelişte oferită de plantaţiile de coacăze prin care roboteau ca nişte furnici românii sezonieri în lumina soarelui ce răsărise ăhă, tocmai de dimineaţă, pe însăşi Doña Alba. Era atît de concentrată, încît nici măcar nu părea să îi fi simţit prezenţa, chiar dacă despre motorul de la Harley orice se poate spune, numai că e silenţios nu.
Ramón privi cu multă indiscreţie înspre imaginea ce începuse să prindă contur pe pînza încă albă şi murmură deopotrivă mulţumit şi admirativ :
- Estupenda composición!
după care se urcă din nou pe Harley şi porni mai departe.

Dusu-mi-s-au cîntăreţii

E foarte fain să ai blog. Xxxxxiţanul din tine iese la suprafaţă în forma lui cea mai împlinită şi începe a emite maxime. Ai astfel un teren nelimitat în care poţi să-i arăţi lumii propriul audiaseis, să te lauzi cu vasta ta cultură, să povesteşti scene din activitatea ta zilnică ieşită din comun, iar dacă aceasta e de fapt înecată în banal, ai ocazia să înfloreşti cît încape. Cînd ai necazuri, îţi poţi vărsa frustrările şi îţi poţi arăta dispreţul suveran pentru alţii, creînd în acest fel nemuritoare pagini de literatură. Poţi să scrii şi chestii ermetice care nu înseamnă nimic, dar care sună minunat.

Toate astea se petrec în timp ce vin alţii şi încep a te lăuda iar tu numeri comentariile, vizitele şi favoritele şi începe să îţi placă din ce în ce mai mult. Se instalează un fel de joc cu reguli nescrise acceptate, crezi tu, de cei iniţiaţi. Apoi vin unii şi nu te mai laudă, alţii nu mai vin deloc şi tot nu te mai laudă şi te superi. Ironia glumeaţă se transformă apoi în ironie răutăcioasă şi nu înţelegi de ce şi apoi îţi dai seama că nu toată lumea o ia ca pe un joc, că nici tu nu o mai iei ca pe un joc, că fiecare vorbă cu care arunci, poate fără să vrei, e întoarsă pe toate feţele în goana după înţelesuri ascunse. Fiecare moment de tăcere de-al tău creează raţionamente întortocheate. Atunci îţi iei jucăriile şi pleci, cerşind după manifestaţii de susţinere, te muţi în altă parte, o iei de la capăt la cererea fanilor, apoi iar te superi şi tot aşa, pînă ce lumea se plictiseşte cu totul de comportamentul tău izvorît din combinaţia dintre realitatea lumii adulte şi aspiraţiile de adolescent, moment în care iei poziţia gînditorului de la Hamangia (altfel nu se poate, nu e teatral) ca să te întrebi: de ce?!

Zice-se în Franţa că există aşa-numita "crise de la quarantaine", care se manifestă la unii prin cumpărarea unei motociclete, am trei exemple concrete la birou.

Eu unul atîta am de zis, ca o concluzie: mai am nişte vin, mai bun sau mai puţin bun şi o să mai cumpăr nişte sticle prin luna noiembrie de la tîrg. Uşa de la pivniţă o ţin deschisă pentru cei ce ştiu a aprecia asemenea lucruri, dacă or vrea să îi calce pragul din nou ...

Prima zi de şcoală, la rentrée adică

Aş închiria un studio într-o mansardă la ultimul etaj dintr-un imobil haussmanian, să zicem pe bd des Italiens, cu fereastra de la cameră înspre stradă şi cu fereastra de la toaletă, dacă ar avea toaletă, cu vedere spre acoperişurile Parisului. Mi-aş lua atunci din cînd în cînd cîte o jumătate de zi de concediu şi aş pîndi cu o puşcă cu lunetă de la fereastră. Cînd aş vedea un motociclist trecînd, PAC, o ventuză în frunte, fruntea căştii, se subînţelege. În lipsă de motociclişti, m-aş mulţumi şi cu niscai scuterişti.

Afară plouă

Dragi tovarăşi şi pretini, vreau să vă zic că e foarte plăcută senzaţia să vii cu Bentleiul la birou - nu v-am zis? nu mai am Hamăr - şi să te parchezi lîngă amărîtul de Porş al directorului, stîrneşti invidii. Apoi mai este plăcut cînd te parchezi ca omul în singurul loc disponibil din cartier din zece mişcări, că e locul strîmt şi, în plus, parcatul vapoarelor pe marginea drumului e ceva mai dificil, iar în coada ce s-a format în spatele tău îl vezi bătînd nervos cu degetul pe volan pe acelaşi director.
Aşa că, mult stimată şi iubită Vio, n-am şanse să termin Război ş paci în cincinalul curent, întrucît. Dar voi pune secretara să îmi facă un rezumat.

Am plecat de la gară ...

prin pasaj la Unirii ...

pe la Republica ...

înspre Independenţei ...

pe lîngă taxiuri.

Pe jos pînă în Cucu ...

apoi înspre Pădurii.

Pe drum m-am întîlnit cu Ursu şi Ionuţ.

Cum nu am zărit-o prin preajmă pe doamna Suzi-mère, i-am rugat frumos pe cei doi să îi transmită cele mai sincere salutări din batistă. Dacă mi s-ar fi comunicat o atare dorinţă din timp, aş fi făcut acelaşi lucru şi cu doamna Vio-mère, dar aşa, nu am îndrăznit.

Pe deal am aruncat o privire înapoi înspre Golia ...

şi înspre case.

Am coborît apoi pe stradela Vînători ...

şi pe Vasile Lupu ...

... unde am scăpat cu greu de o haită de cîini de pe lîngă spitalul de copii.

pînă în Bucşinescu.

Ce oraş frumos, fabrici şi uzine

Anticariat. Galeriile Anticariat

Am stat de ploaie la d-l Grumăzescu, unde am efectuat următoarele activităţi:

• am pozat felina din vitrină
• am mîncat prune
• am ascultat poveşti vesele despre următoarele persoane: nepoţii d-lui Grumăzescu, un oarecare domn Caramitru, o ţigancă de lîngă catedrala din Strasbourg şi alţii pe care nu-i mai ţin minte
• am bătut în neştire într-o maşină veche de scris
• am băut ceai
• am spus că "băi, ce plouă de tare!"
• am mîncat nişte fornetti(?)
• am cumpărat două vederi şi o carte ruptă

N-am terminat, mai am

Cum mă uitam eu la desene animate la televizor, mi-a venit să insist ca să conving lumea că n-am revenit, pentru că am treabă:
Şato "La Fleur Perey"
2001
Sănt Emilion gran criu
Miz ăn butei o şato.

Nu mai am, a fost ultima sticlă.

Timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim

Vă rog să nu vă speriaţi, nu am revenit. Pentru plîngeri, vă puteţi adresa în continuare organelor competente.

Doream doar să subliniez în aceste momente că am consumat la prînz un vin portughez despre care nu îmi amintesc cum se cheamă, dar pe care l-am plătit, lucru pe care nu l-am uitat. Era un fel de Rioja ceva mai pervers. L-am degustat cu înghiţituri mici pînă ce, în mijlocul unei discuţii despre seriale TV descărcate ilegal de pe internet şi vizionate seara în familie, am simţit nevoia imperioasă de a scrie un roman. Dacă starea de plăcere dulce şi delăsătoare prin care însăşi variaţia indicelui CAC40 din ziua precedentă e sursă de poezie ar fi durat ceva mai mult, m-aş fi simţit în stare să rescriu într-o formă mai puţin vomitivă chiar Orbitorul cărtărescian, al cărui ultim volum mă voi simţi obligat să-l cumpăr în viitorul apropiat şi, de ce nu, m-aş fi simţit în stare chiar să zbor măcar puţin în bătaia săgeţii. Dar aşa, ieşind din restaurant, m-am mulţumit să îi ofer o ţigară primului cerşetor ce mi-a ieşit în cale şi să iau o bicicletă din staţia cea mai apropiată. Apoi am căzut pradă unui ictus amnezic.
În definitiv, uitarea e mai bună.

Complexitatea ciclomatică învinge

Aş vrea să spun mai întîi că luni am fost cu detaşamentul la nemţi ca să combatem nişte atitudini nesănătoase venite din partea unor capitalişti teutoni ordinari care şi-au băgat nasul în treburile noastre cinstite şi au făcut după aceea anumite insinuări. Aceste insinuări au totuşi un anumit fundament în realitate, dar, fiindcă idealurile noastre sînt cît se poate de nobile, a trebuit, pentru binele poporului şi înflorirea companiei, să mă transform preţ de cîteva ore în Segolène Royal şi să apăr cu mult elan principii şi idei în care nu credeam o iotă, dar care erau impuse de militanţi. În ciuda eroismului de care am dat toţi dovadă şi chiar dacă teutonii şi-au pierdut penele în luptă, detaşamentul nostru a rămas fără chiloţi. Operaţia a fost un succes, dar pacientul nu a prea i-a simţit efectele.

Oricum, cu prilejul glorioasei campanii efectuate pe pămînt inamic s-au mai prăbuşit nişte mituri în momentul în care taximetristul, pe o porţiune de autostradă cu viteza limitată la 80, depăşea cu 130, pe linie continuă, un camion.

Cred că e clar de acum că prea multe şedinţe de pionieri dăunează mult stărilor euforice pe blog. Altfel spus, locul acesta virtual s-a răsuflat în mod natural şi ireversibil cu contribuţia mea nemijlocită, fie printr-o atitudine pe care unii ar cataloga-o drept nesimţire, fie pur şi simplu prin refuzul delăsător de a bate cîmpii cu voioşie ca în vremurile bune. Este acesta un comportament demn de un adevărat pionier? Nu, dar sîntem în faţa dovezii vii a faptului că înainte n-aveam chiar nimic de făcut.
E drept ca nici cei care alimentau în mod obişnuit locul cu diverse aforisme nu mai au verva de altă dată, mulţi preferînd exprimarea solitară şi gîdilirea amorului propriu pe la casele lor. Pe scurt, şi-a cam băgat dracul coada, cu boche sau fără boche.

Adevărul e că m-am cam plictisit să mă dau rotund pe aici. :)

Mizajur:
Băăi, am închis plicul, am pus timbrul şi am uitat să mai zic vreo două. E posibil să ajung pi la Iaş mai încolo vara asta, vacans oblij. Aş vrea, dacă se poate, dacă ştiţ, să îmi ziceţ dacă în Iaş mai există acea zonă minunată unde merge tramvaiul 3 din Cucu înspre Tătăraşi. Mai întîi linia coboară într-o gaură unde se adună apa la ploaie şi mor toate tramvaiele acolo şi apoi urcă şerpuind printre magherniţe de pe timpul lui Pazvanti şi reintră la civilizaţie lîngă o piaţă. Piaţa aia nu mă interesează, mă interesează numai porţiunea de dinainte. Este încă în stare de conservare sau au construit fel de fel de modernităţi şi pe acolo? Tramvaie ceheşti mai există ca să mă urc pe uşa din spate într-unul şi să mă uit cum curge linia la vale? Că dacă nu, eu nu mai merg.

Aşa, cît despre datul rotund, observaţi vă rog că n-am trîntit uşa prea tare, că nu se ştie niciodata.

Confesiune

Am vărsat azi sînge.
În setea mea de hemoglobinoase, nu degeaba mă trag din inima Carpaţilor - buhu! - mă zbăteam în lanţ fără posibilitate de acţiune.

Mai desenam cîte ceva pe o foaie, mai ridicam ochii în tavan, mai compuneam un poem sau mă mai gîndeam la ordinea de zi a următoarei şedinţe de pionieri în care probabil că o să îl excludem pe chinez care şi-a tras ochelari de 500 de ioro, ca un exponent al burgheziei putrede ce este.

Deodată, directorul general mă dezleagă şi îmi spune: attaque! Şi atunci am mers direct la carotidă. Englezul a căzut jos în sala de şedinţe horcăind din gîtul sfîşiat. Avea un gust cam fezandat, oricum arăta de ca şi cum nu făcuse duş de măcar o săptămînă. Suedezii care veniseră cu englezul, simţind miros de sînge, au început să-l sfîşie şi ei cu mîrîituri. Numai prietenii nemţi ai anglişului urlau de pe margine a pustiu sub luna plină ce tocmai apăruse nu ştiu de unde pe tavan.
Acum că sînt sătul, dintr-un fîlfîit de aripi mă urc direct pe calorifer, mai trag un mieunat drăgălaş şi mă culc.

Me dicen el clandestino

O trupă sudamericană cînta cu foc la fluiere, chitări şi tobe într-un culoar de la metrou. Muzica lor săltăreaţă se pierdea departe în hăţişul tunelurilor. Cu poncho-ul pe umeri, cu faţa smeadă şi părul negru lung, fluturînd în curentul de aer din tunel, mă prelingeam şi eu singuratic laolaltă cu marea de oameni, visînd la întinderi nesfîrşite de pampas şi la coamele albe ale Anzilor din depărtare.

Armata ordonată de cadre în costume şi cravate în mijlocul căreia mă aflam pe o scară s-a pornit să execute un dans ritmic pe vîrfurile pantofilor lucioşi. Pantalonii fluturau în ritmul îndrăcit al mişcărilor, lăsînd să se întrezărească ciorapii cu ursuleţi, servietele se bălăngăneau haotic, cravatele cu Tom şi Jerry ieşeau de sub haine. Numai coafurile date cu gel păreau neclintite. După ce un caca mare întins peste tot pe treptele scării prea înguste pentru mulţimea prezentă a fost lăsat în urmă, ţopăiala s-a oprit şi mulţimea şi-a reluat scurgerea obişnuită.

La ieşire, nişte ex-sarkozei făceau controale de identitate. N-aveam actele cu mine, aşa că a trebuit să îmi reiau înfăţişarea europeană şi am trecut neobservat.

Acolo este ţara mea

Aş fi vrut să blogherez în direct, dar nu ştiu ce avea telefonul meu 5G că nici nu vroia să audă de blogherezit. Cum dădeam să mă conectez ca să scriu nişte cuvinte de suflet, cum telefonul dădea nervos din cap şi spunea nă-nă-nă-nă-nă.
Aşa că scriu acum de acasă, unde am venit de trei minute, după ce m-am dat rotund trecînd cu Hamărul în trombă şi învăluind într-un nor de noxe pe toţi codaşii votanţi. Gazele de eşapament s-au îmbinat astfel armonios, contribuind la încălzirea globală, cu fumul numeroaselor ţigări aprinse în aşteptarea momentului fatidic al actului sacru, ştampilatul buletinului de vot.
Căci fusesem şi eu codaş cu cîteva minute mai devreme şi am remarcat că în general a fost linişte. Domnul tătic emigrant juca liniştit la pleisteişăn cu vreo 30 de oameni mai în spate. La un moment dat a trecut un nene, scrutînd coada şi strigînd ceva despre comunişti. A fost un moment unic în felul lui, deşi foarte scurt. Sînt convins că mulţi nici nu l-au remarcat. În spatele meu era un june la fel de nebărbierit ca mine, al cărui telefon l-a bătut la puncte pe al meu în sonerii. Era şi normal, al meu n-a sunat deloc, ar fi trebuit să previn pe cineva din timp să îi spun să îmi telefoneze din două în două minute începînd cu ora cutare. În faţa mea era un domn bine care conversa cu o tovarăşă cu ochelari şanel ce nu mi-a răspuns la bună ziua cînd am ajuns în spatele ei. Domnul se bucura de foarte mult respect din partea trecătorilor. Cum trecea cineva pe acolo şi îl vedea, imediat faţa noului venit se umplea de o bucurie servilă, se înclina respectuos sub înălţimea celui respectat - mic de statură, cam cît Sarko I. Vai, bună ziua, ce mai faceţi? Uite, bine mă, şi eu p-acilea la vot. Aa, păi mă duc şi eu la coadă, după colţ. Da' stai aici cu mine, păi se poate? Vai, dar nu-ndrăznesc să aspir la aşa o onoare. Hai bă, lasă vrăjeala, stai aici. Personalul ambasadei a dat mîna călduros cu contele, luînd aceeaşi atitudine umilă.

Că veni vorba de Sarko I, din cînd în cînd trecea încetişor pe stradă maşina poliţiei, din care nişte capete de foşti sarkozei - cum naiba să le mai spun acum, mişelaliomariţei sau cum?! - se uitau curioase.

Cam atît, am dat declaraţia, i-am zis tipului din comisie adresa mea pe litere, am luat buletinul, am deliberat, am pus ştampila, am suflat ca să se usuce cerneala, am pus buletinul în urnă şi am plecat. Gata.

Pe o scară

După cum se ştie, pe scările rulante circulaţia se efectuează pe două benzi: pe banda din dreapta se stă, adică se merge cu viteza scării, pe banda din stînga se circulă în pas alergător fluturînd în mînă servieta şi atingîndu-i violent cu ea pe cei aflaţi pe banda din dreapta.

Ceva mai devreme, două coţofene discutau liniştite pe partea stîngă a unei scări rulante interminabile. Din spate venea într-a cincea o pupăză, stîrnind un nor de praf în urma ei, iar în norul de praf mergeam eu, profitînd de pîrtie, căci mă grăbeam din cauză că trebuia să ajung la şedinţa organizaţiei de pionieri.

Pupăza, ajungînd coţofenele, se împinge cu sete în cea din urmă în semn de dă-te fă la o parte, aici ţi-ai găsit? Coţofana, continuînd discuţia, mimează gestul de a se da la o parte, întorcînd o mutră acră înspre pupăză. În clipa imediat următoare, feţele coţofenelor nu îşi mai aminteau decît că lămîia ce tocmai o împărţiseră rapid între ele era de fapt miere. O, vai, ce mai faci, Janette? Ne pupăm? La noi e de trei ori. Aaaa, la noi e de patru ori. Ţoc-ţoc-ţoc-ţoc şi încă o dată ţoc-ţoc-ţoc-ţoc.

Eu unul am stat răbdător în urma lor, eram cam pe la jumătatea scării. Mi-am zis că spectacolul lumii e mai interesant decît înfierarea duşmanilor de clasă în şedinţa organizaţiei de pionieri. Şi oricum, de cînd am văzut cum se poate mînca în capitalism pentru şăpte ioro cincizeci, am simţit cum înaltele idealuri încep să se clatine.

Dragă Amanda

Vreau să îţi spun din capul locului că, de cînd ne-am văzut ultima dată, nu mai am stare. Simt ca un foc nestins în piept ce mă face să tuşesc fără încetare chiar dacă mă gîndesc sau nu la tine în acel moment. Toţi doctorii la care am fost au dat din cap neputincioşi şi mi-au prescris diverse toplexile ale căror efecte au constat în aceea că era să adorm într-o zi la volanul Hamărului meu drag. Unul singur s-a gîndit să îmi desfunde o ureche, dar cu toate astea dorul nu mi-a trecut. Am mai fost la Mario de cel puţin cinci ori de atunci numai că nu te-am mai văzut niciodată. Ieri, de atîta alean, am acceptat chiar să risc şi să comand meniul zilei, adică o marmită cu peşte şi orez, un pahar din acelaşi Chianti delicios de prost şi un espresso, toate acestea la 12 ioro. Mario m-a asigurat cu toată fiinţa lui că peşte mai bun ca în marmita lui nu putea să existe în altă parte şi într-adevăr aşa a fost. Numai că, atunci cînd am dat să mă ridic de la masă, un gînd fugar la sosul alb ce ţi se scurgea cînd ne-am văzut ultima oară pe delicata-ţi piele încă tînără de sub buza de jos mi-a provocat o creştere bruscă a tensiunii arteriale ce am simţit-o ca o lovitură de ciocan fix în moalele capului.

Aşa că după amiaza de ieri n-am mai fost om, însuşi directorul general m-a luat de mînă şi mi-a autorizat blînd, dar ferm, să mă duc acasă şi să îmi văd de insolaţie, ceea ce am şi făcut, interpretînd autorizaţia ca pe un ordin. Cum am făcut să ajung acasă sub soarele dogoritor de afară nu mai ştiu, înclin să cred că n-am mers cu maşina Salvării, dar îmi amintesc clar cum în cutia poştală mă aştepta o revistă din acelea de citit pe toaletă, în care primarul oraşului îşi prezintă în aproape fiecare pagină ctitoriile măreţe datorate în mare măsură prieteniei lui legendare cu viitorul preşedinte al Franţei. Zic aproape fiecare pagină pentru că una dintre ele era ocupată în acest număr cu una din operele mele fotografice nemuritoare. Tocmai fiindcă e o revistă de citit pe toaletă, de îndată ce am intrat pe uşa vastelor mele apartamente închiriate, am pătruns, arzînd de nerăbdare, în ciuda vertijului dat de capul care îmi exploda periodic în mii de schije, în cămăruţa îngustă mirosind a flori cu gîndul de a îmi cultiva spiritul cu povestiri din viaţa primarului cu nume polonez. N-am mai apucat a citi nimic din revistă, întrucît poziţia aleasă forţat de împrejurări n-a făcut decît să îmi permită lectura în boabele de orez cu peşte preparate de însăşi mîna măiastră a lui Mario şi care au început să se reverse brusc şi spasmodic într-un curcubeu multicolor. Icoana ta mi-a apărut atunci mai clară ca oricînd pe albul interiorului toaletei şi te-am întrebat rugător: DE CE, dragă Amanda, ai vrut să ne întîlnim într-un restaurant cu meniu la 12 neuro? DE CE?

Muncitorii au pornit

S-a mai scurs un an aşadar de cînd am dorit să intru în imobilul de pe rue de la Santé 14-ème - nu la puşcărie - şi nu am observat că în faţa mea nu era un spaţiu gol ci un perete de sticlă. Mi s-a părut cumva neobişnuit ca la intrarea în bloc să fie pereţi de sticlă ce, culmea, mai era şi curată. Aşa ceva nu exista în cartierul Pădurii, din gaură, înspre Tătăraşi, în consecinţă altcum nu se putea. Aşa că reflexiile soarelui de după-amiază în geam le-am atribuit urechilor care încă nu se desfundaseră şi nicidecum prezenţei fizice a geamului în faţa mea. Aşa că am păşit cu încredere, după care m-am prelins uşor pe ciment. Revenindu-mi în fire, ca Terminator, prima mişcare a fost să scot o hartă din geamantan, să o desfăşor în faţa salvatorilor care făcuseră deja pe ei de rîs şi să îi întreb unde mă aflam.

M-am interesat apoi de cel mai apropiat Megonads, unde am constatat că, deşi meniurile nu se numeau la fel ca la Iaşi, erau tot atît de bune şi, la un calcul scurt, mi-am zis că tot e bine din moment ce o să îmi permit să vin mai des să mănînc acolo. Simţeam deja că am atins un nivel neobişnuit de prosperitate.

Atît despre comemorare, ţin să precizez încă două lucruri:
1. aseară la televizor pe minim 5 canale, inclusiv CNN, era acelaşi lucru.
2. azi i-am întors-o lui Moş Crăciun: Şolohov, Donul liniştit, 1400 de pagini, 740g.

Cîntece pentru copii

în traducere liberală

Din casa lui, un cerb (de fapt e un cerb mare sau un cerboi)
privea pe fereastră
un iepure venit de departe
ce-i bătea la poartă:
- Cerbu', cerbu', deschide-mi
sau vînătorul mă va ucide.
- Iepure, iepure, intră şi vino
să îmi strîngi mîna.

şi

Un şoarece verde
Care fugea prin iarbă
Îl prind de coadă
Şi îl arăt acestor domni.
Aceştia îmi spun:
Bagă-l în ulei,
Bagă-l în apă,
O să fie un melc
Cald.
Eu îl bag intr-un sertar
El îmi zice: E prea întuneric
Eu îl bag în pălărie
El îmi zice: E prea cald
Eu îl bag în chiloţi
El îmi face trei căcăţei

Holiud iz geast ă drim, uen iur sevăntiiin

Vai prieteni, nici nu ştiţi ce sentimente mă încearcă în acest moment cînd, cu burta plină şi după un espresso pregătit de însuşi Mario (probabil că îi zice Aziz, dar să îl credem totuşi pe cuvînt, oricum se pricepe la espresso), bucătarul de la pizzeria din colţ, rememorez plăcutele clipe petrecute la prînz.
Întru uitarea moravurilor franţuzeşti reprobabile, îmi înecam amarul într-un pahar de Chianti prost cînd, simţindu-mă înghiontit de un coleg din categoria celor care întîrzie oriunde, mi-am dat seama că la masa alăturată era ea, însăşi tovarăşa de viaţă a lui Dali, blonda cu voce groasă de mare succes cîndva la televiziunile berlusconeşti din Italia, divina Amanda (zisă şi Lear), deşi cam ofilită.
Mă uitam la ea cum înghiţea din pastele din farfurie, din cînd în cînd se murdărea cu sos alb pe barbă şi se ştergea cu şerveţelul. Îmi aminteam de zilele de după revoluţie, cînd am descoperit laolaltă cu restul poporului plăcerea uitatului la televizor şi cînd ne dădeau la kilogram emisiuni de pe CFI, între care una cu respectiva amandă. Era tocmai momentul în care am învăţat un cuvînt nou: hermafrodit.
Şi totuşi Mario a fost de treabă şi n-a mărit preţurile.

Deviere cu obidă de la calea cea dreaptă

E bine ca duşmanii să ştie că, fiind şeic în Bagdad, am un punct foarte slab: admir cu toată fiinţa mea lipsa de punctualitate.

Unul dintre clienţi a angajat nişte băieţi teutoni de gaşcă, plătiţi cam cu mia de euro pe zi, să vină ca să ne descoase pe îndelete şi să producă un raport din care clientul să deducă pe ce dă banul. Cum ar veni, teutonéii ăştia sînt plătiţi să ne găsească nouă punctele slabe care, la o judecată rece, sînt duium, oho, şi cam toată lumea din conducerea de partid şi de stat e conştientă. Cum problemele sînt cunoscute, n-ar fi normal măcar din politeţe pentru oaspeţi, dacă nu cumva din interes, ca aceştia să petreacă un sejur la Parij cît mai agreabil, presărat cu cît mai puţine evenimente neplăcute? Nu, nu e normal deloc, nesimţiţii dracu' de nemţi, că-şi încep ziua la nouă dimineaţa, neavînd timp de pierdut, cînd un francez cu scaun la cap nici măcar nu şi-a băut cafeaua. Lasă-i în mama lor să aştepte măcar pînă la ora nouă jumate cîntînd la drîmbă cu valizele după ei pe culoar în faţa sălii de şedinţe a cărei cheie a dispărut nu se ştie unde de pe la 5h30 aseară dar care apare în mod subit pe la zece fără un sfert azi, tot nu se ştie de unde. Dă-l naibii de contract - zăci milioani di ioro tăticu', de lucru pentru următorii patru ani! - ce dacă ăştia or să scrie enervaţi numai porcării în raportul de audit? Mare rahat! Şi cînd căcănarii de nemţi care nici măcar nu şi-au dat enteresul să înveţe franţuzeasca, cer să vorbească cu băzarul de date, ăla apare cu o oră întîrziere vorbind la telefon, nu murmură nici măcar o urmă de scuză şi le răspunde în franceză fără nici o legătură cu întrebările puse în engleză.

În fine, să revenim la punctul slab, întotdeauna m-au dat pe spate de profii care veneau cu patruj' de minute întîrziere la curs, nu îţi dădeau pauză şi te ţineau pînă îţi ghiorăiau maţele de foame în amfiteatru ca să îşi termine ei cursul. Am apreciat şi apreciez mereu pe doctorii ăia care te ţin jumate de oră pe culoar pînă să te primească, tu fiind primul pacient. Mi-au plăcut mult de tot funcţionarii de la serviciul pentru străini, a căror plăcere deosebită părea a fi să lase lumea să geamă de plăcerea aşteptatului în timp ce îşi sorbeau liniştiţi cafeaua după ghişeu. Şi mi-a plăcut mult de tot de boul care m-a făcut să-l aştept săptămîna trecută 25 de minute în sala de aşteptare a firmei de tradiţie anglo-saxonă - după cum mi s-a lăudat după aceea - unde aveam randevu. Dar măcar a venit, nu ca ăla cu care trebuia să mă întîlnesc la 9 fix azi dimineaţă care la 9h30 nici nu era de găsit pe nici unul dintre cele 5 celulare şi căruia i-am adresat în sinea mea cuvinte pline de dragoste şi dor, de unde şi aceste rînduri. În încheiere, doresc să spun că, după ce am plecat de acolo cu un calm aparent, am ajuns la birou cam cu întîrziere.
Tuturor acelora pe care i-am citat mai sus şi celor pe care nu i-am citat le aduc un sincer omagiu. Atît am avut de spus, eu vă rog să mă scuzaţi că v-am întrerupt de la treburile zilnice cu chestiuni din astea în plus prezentate deformat şi de care ştiu eu că de fapt nu vă pasă.

Patriei să-i dăm onorul

Patriei să-i dăm onorul
Originally uploaded by Iliuţă.

N-am mai zis nimic în ultima vreme, dar nici nimeni nu şi-a manifestat nerăbdarea. Aş fi putut să povestesc cum nu am simţit nici un sentiment deosebit trecînd prin tunelul de pe sub Canalul Mînecii, dar că am încercat sentimente destul de puternice cînd am văzut că un bilet de metrou costă 4 lire, făcîndu-mă să întreb retoric:
- Da' ce preţuri practicaţi dvs aici?
Aş mai fi putut să povestesc o întîmplare cu trei dulăi printre prezervative folosite în Bois de Boulogne.
Recunosc însă că funcţia de comandant de detaşament pe care o asum cu demnitate şi patriotism îmi ocupă timpul mai mult decît am prevăzut. Bunăoară am cam lipsit zilele acestea, fiind implicat în diverse acţiuni pioniereşti, cum ar fi culegerea de codiţa şoricelului şi colectarea de maculatură, sticle, borcane şi fier vechi. Nu mică mi-a fost plăcerea cînd în contribuţia lui Gingko am zărit un ambalaj de ciocolată "cu albina" şi o cutie verde de jeleuri mentolate de la farmacie.
Atît, acum mă duc la un foc de tabără.
Tot înainte!

Zălog de legămînt

Am descoperit azi cu mîndrie patriotică şi avînt revoluţionar că nu sînt singurul fost pionier din echipă. Uwe, neamţul berlinez de est şi Gingko, chinezul, mi-au mărturisit cu tremur în glas şi nostalgie că şi ei au purtat odinioară cravata roşie fluturînd în vînt sub stindardul Partidului, fluturînd şi el, la reuniunile patriotico-revoluţionare în careu din glorioasele timpuri trecute. Cum toţi ducem nestinsă în inimile noastre flacăra revoluţiei proletariatului şi avînd în vedere originile noastre sănătoase, am hotărît pe loc să constituim bazele organizaţiei de pionieri pe întreprindere. M-am autopropus şi am acceptat imediat funcţia de comandant de detaşament, un vechi vis pe care nu credeam să îl mai văd împlinit vreodată. Eu aş fi fost şi pentru o organizaţie de şoimi ai patriei, însă cei doi nu dădeau semne că ar fi la curent cu această noţiune.

Tot înainte!

Dor de şefă

Ora prînzului într-un parc à l'anglaise dintr-un cartier de bogaţi. Ţepele gardului care înconjoară parcul strălucesc aurite în soare. Pe marginea aleilor e lume multă aşezată pe bănci. În faţă e o cucoană care s-a descălţat de sandale, pardesiul e aruncat neglijent alături pe bancă, cămaşa îi este descheiată adînc iar fusta suflecată binişor deasupra genunchilor dezveleşte nişte picioare uşor ofilite, dar subţiri. Se prăjeşte la soare într-o poziţie relaxată, rezemată de spătarul băncii. Un el şi o ea s-au aşezat pe iarbă şi se sărută intens. Un paznic aşteaptă o pauză şi apoi foloseşte fluierul din dotare ca să le arate un loc unde călcatul pe iarbă e autorizat. La stînga sînt doi asiatici care manîncă preocupaţi fiecare din gamela lui. La dreapta e un domn care muşcă dintr-un sandwich, aplecat ca să nu îi cadă firimituri peste pantalonii de costum. În colţurile buzelor are urme de maioneză: sandwich crudités poulet. Alături de el, pe bancă, se află punga cu cutia de cocacola şi flanul din desert din meniul la 7 euro 20 de la bulangiul de alături. Cum stă el aşezat, pantalonii costumului s-au ridicat arătînd lumii ieşind din nişte pantofi cu vîrf ascuţit ciorapii cu lungime regulamentară ce nu lasă să se vadă nici un fir de păr. Cravata îi provoacă suferinţe atroce la înghiţit, dar el rezistă cu stoicism, potrivind-o din cînd în cînd cu un gest energic. Din dreapta vin pe alee trei bone albe împingînd fiecare cîte un landou, toate marca Quinny. Din stînga apare o tipă cu o scurtă de blană, cu pantofi cu toc, ochelari de soare şanel şi doi mopşi în lesă, fiecare trăgînd fără prea mare succes în altă direcţie. La un moment dat, unul dintre cîini se opreşte şi face un caca scurt. Tipa îşi suflecă blana mînecii, scoate un şervetel din poşeta LV de pe umar, se apleacă încercînd sa îşi tină echilibrul cît mai bine, ceea ce face ca diamantul de la îmbinarea de la spate a stringului să scînteieze de cîteva ori, culege dejecţia, se ridicã şi o aruncă în cel mai apropiat coş de gunoi.

Ceva mai încolo, pe alee, nişte copii ieşiţi cu şcoala trec încolonaţi.

Ca o soacră

Un el şi o ea se plimbau pe aleile prăfuite à la française din Tuileries. Amîndoi aveau haine de piele identice. Ea purta pantofi cu toc şi pantaloni din aceia, stil trunchi de con cu baza mare în sus. Părul îi era făcut permanent, avea o culoare roşiatică şi era tuns cu breton şi lung la spate. Purta o geantă diplomat pe care o bălăngănea mergînd agale admirînd frumuseţile turistice ale capitalei franceze.
El ţinea la ureche într-o mînă grasă, cu degetul mic ridicat, un telefon ultimul răcnet în materie. Şi răcnea:
- Alo, Ionele! Da bă, sîntem în parc. Da bă, în parc, ce, vrei să-ţi desenez? Păi mergem înspre ăsta, cum îi zice, înspre obelisc, mînca-ţi-aş.

Fără sens

Acum un an vremea era cam mohorîtă, înnorat, puţin vînt, din cînd în cînd se mai vedea cîte un petec de cer. Spre seară a ieşit soarele puţin, înainte să apună. Pe la miezul nopţii a început să ningă cu nişte fulgi mari. Pe la vreo unu am ieşit şi am dat zăpada jos de pe Hamăr căruia îi găsisem un loc de parcare chiar în faţă, pe malul Senei. Mi-a luat cam un sfert de oră, după care m-am urcat la volan. În spatele meu venea o maşină cu farurile stinse. La primul semafor m-am întors şi i-am făcut semn, le-a aprins imediat şi mi-a făcut cu mîna în semn de mulţumire. Am luat-o pe strada din stînga şi am dat drumul la radio. Tocmai cînta melodia de la Pantera roz.

Fragmente lirice

Vreau să zic din capul locului că, alături de faxuri, mecanismele de tras apa ale toaletelor sînt printre cele mai mari cutre din cîte au existat, există şi vor exista vreodată. Faxurile nu se numără printre prietenii mei de multă vreme, am dezvoltat o aversiune crescîndă, la fiecare folosire mi se întîmplă ceva nou şi neprevăzut, încît am început să cred că există o conspiraţie a acestor maşini împotriva mea. Dar acum, am un nou prieten: rezervorul toaletei, sau mai precis mecanismul subtil care îl guvernează.

Pînă acum ne-am înţeles totuşi bine, cînd era nevoie, apăsam pe butonul aflat deasupra rezervorului şi, cu un zgomot asurzitor, dar nu mai puţin liniştitor, energia potenţială a apei eliberate brusc se transforma parţial în energie cinetică, restul pierzîndu-se în frecare. Oricum, energia cinetică rămasă era în general suficientă pentru ce era de făcut.

Precizăm cititorilor nespecialişti că un sistem automat este un sistem care execută anumite operaţii fără intervenţia explicită a operatorului uman. Adică n-o să stau eu lîngă toaletă, după ce am tras apa, să deschid un robinet, să aştept să se umple rezervorul şi să-l închid tot eu. Pentru asta există plutitorul. Aşa cum ştim de la cursul de Introducere în automatică din anul II, funcţionarea unui sistem automat se bazează pe reacţia inversă, adică pe măsurarea diferenţei dintre mărimea semnalului de la ieşirea sistemului cu o valoare prescrisă, altfel spus, între ce te aştepţi să iasă din sistem şi ce îţi iese cu adevărat şi, în cazul unei abateri flagrante dintre cele două mărimi, modificarea semnalului de la intrare pentru corectarea abaterii. Simplu, nu? Adică atunci cînd apa a coborît brusc în rezervor, sistemul plutitorului a detectat că diferenţa între înălţimea reală şi cea aşteptată a apei este înfiorător de mare şi a luat decizia să deschidă un robinet. Cînd nivelul apei redevine cel aşteptat, plutitorul închide robinetul. Este foarte simplu.

Toate acestea au funcţionat conform teoriei pînă cînd, într-o bună zi, sistemul automat al plutitorului a început prin a refuza să închidă robinetul la cele mai nepotrivite ore din noapte. Apa în surplus se revarsă continuu prin sistemul de prea-plin al rezervorului, rezultatul fiind un zgomot permanent de susur de izvor. Am înţeles astfel că Eminescu ori minţea cînd ne spunea că se culca ades lîngă izvor ori era un maniac depresiv, reuşind într-adevăr să o facă.

Lipsa de somn înseamnă stare de veghe, ceea ce predispune la reflecţie, de unde următoarele două întrebări chinuitoare:
1. Care este forţa misterioasă care impune robinetului să se deschidă la miez de noapte?
2. Care este forţa misterioasă care impune plutitorului să nu închidă robinetul atunci cînd nivelul necesar al apei a fost atins?

Deşi aflarea celor două răspunsuri trece obligatoriu prin desfacerea capacului rezervorului şi observarea comportamentului componentelor ce alcătuiesc ansamblul, o teamă difuză de necunoscut s-a insinuat în subconştient, teamă care luată laolaltă cu spiritul practic de-a dreptul proverbial de care am dat dovadă pînă acum, m-a făcut să împing pînă în ultimul moment actul decisiv. M-am consolat aşadar cu o soluţie de avarie, adică transformarea sistemului automat intr-unul neautomat, prin deschiderea, respectiv închiderea manuală a unui robinet exterior rezervorului la vreme de nevoie. Astfel, momentul în care un invitat de vază, neiniţiat în tainele toaletei, s-a trezit închis înăuntru fără altă posibilitate de salvare decît să-i şoptesc printre sughiţuri de rîs din spatele uşii să deschidă singur robinetul atunci cînd l-am auzit încercînd spasmodic să apese fără rezultat pe buton a constituit punctul în care a început pregătirea psihică în vederea desfacerii cutiei negre de culoare albă ce adăposteşte SISTEMUL.

Aşa că, după o vreme, inevitabilul s-a produs şi iată că am avut revelaţia plăcerii observaţiei ştiinţifice îndelungate. Pot să afirm acum, cînd m-am retras la lumina opaiţului ca să îmi notez observaţiile după multe ore petrecute în baie, că atunci cînd voi găsi răspunsul la cele două întrebări chinuitoare - cutra de mecanism se încăpăţînează să funcţioneze ca lumea cu mine de faţă, numai că mi-am găsit o tenacitate latentă în mine -, voi fi un fin cunoscător al celor mai subtile nuanţe ale funcţionării rezervorului toaletei. Ce e sigur pînă acum e că susurul apei care umple încetişor rezervorul, maelstromul stîrnit de vidarea lui intempestivă şi histerezisul imperceptibil al plutitorului se împletesc toate ca într-o poezie plină de sentimente înalte susţinute de ritm, rimă şi măsură.

Stări vesele de februarie

Iată-ne aşadar aproape de sfîrşitul lunii februarie şi, din cauză că e lună scurtă, a fost şi mult mai săracă în însemnări în acest mirific loc de dat cu capul.
N-am nimic particular să povestesc astăzi, atîta doar ca în curînd voi avea plăcerea nespusă de a nu o mai vedea intrînd în birou pe şefă la jumătate de oră după mine. Nici inginerul de sunet nu mă va mai deranja cu maiastrele lui triluri pe care le emite periodic din colţul lui de birou.
Totuşi, se constată apariţia unei stări psihice destul de interesante, izvorîtă din conjugarea următoarelor cauze:
1. au mai trecut trei ani iar ochelarii s-au îmbogăţit cu încă nişte dioptrii şi am devenit mai acru şi mai anti ca oricînd.
2. ca întotdeauna la sfîrşit de etapă, ştiu ce pierd, dar nu ştiu ce cîştig, etc.
3. mi s-a stricat toaleta acasă

Că veni vorba de toaletă, s-a produs ieri un eveniment ce merită transcris pentru eternitate aici, şi anume că un şef mare a trimis un mail la toţi locuitorii Terrei, în care îşi exprima în termeni politicoşi dorinţa ca oamenii să folosească imprimanta în culori de la capătul culoarului cu mai mult discernămînt decît pînă în prezent. Imediat după recepţionarea mesajului, privirile tutoror s-au îndreptat instinctiv asupra biroului inginerului de sunet. Pe acel birou se află chiar şi în momentul de faţă cîteva numere din ziarul gratuit 20 minutes pe care numitul inginer obişnuieşte să şi le imprime la sus-numita tiparniţă atunci cînd ne comunică la toţi cu un aer serios că se pregăteşte să facă o pauză tehnică şi că nu are ce citi în sfertul de oră petrecut în încăperea strîmtă, întrucît niciunul dintre noi nu s-a gîndit să vină la birou cu un ziar. Degeaba ne chinuim de fiecare dată să îl convingem că hîrtia reciclată de la imprimanta alb-negru din birou e cu mult mai potrivită, fiind mult mai poroasă decît hîrtia de calitate de la imprimanta în culori. Nu vrea să înţeleagă şi pace.
Săracele cerneluri colorate! Ce-au greşit ele oare ca să ajungă trista soartă de a povesti din faptele candidaţilor la preşedinţia Franţei, sau despre noile ipoade apărute pe piaţă?
Săracii copaci care, căzuţi sub drujba tăietorului de lemne au fost transportaţi la fabrica de celuloză şi hîrtie ca să se transforme în suportul imaculat de pe care inginerul de sunet avea să afle în condiţii grafice deosebite că Bayerou a crescut recent în sondaje! Ce frumos împodobeau acei copaci odinioară coastele munţilor falnici, pînă la limita păşunilor alpine! Ah, păşunile alpine pe care hălăduiam în tinereţe şi unde mă temeam de cîinii ciobăneşti!

Într-o păşune din asta alpină mi-am instalat eu cortul acum mulţi ani în urmă pe teritoriul patriei noastre acum făcînd parte din marea familie politică europeană. Cum se lăsa seara şi luasem cina, m-am dus să mă plimb puţin prin împrejurimi, cu scopul de a admira măreţiile naturii, avînd totodată grijă să nu mă apropii de stîna pe care o vedeam ceva mai departe. Şi iată că, deodată, de după o stîncă apăru o arătare ca din poveşti, ai fi zis că era Ileana Cosînzeana. Cosiţele ei aurii fîlfîiau mătăsos în briza de munte iar trăsăturile ei delicate nu arătau nici urmă de crispare. Ochii ei mari mă priveau galeş de după piatra lîngă care se afla.
- Ocupat! îmi zise făptura.
- A, pardon, îi răspunsei şi îmi continuai plimbarea, uitîndu-mă în înaltul cerului unde un vultur semeţ descria nişte rotocoale, căutînd probabil o eventuală pradă.

Încă ceva, m-au prins ăştia de la Blogger la înghesuială şi m-au constrîns să migrez şi eu spre noua versiune. Cu această ocazie am constatat că s-a modificat adresa hrănitorului atomic. Rog pe domniile voastre, dacă doresc în continuare să citească antiînsemnări, să îşi pună la zi configuraţiile cititoarelor de ereses. Dacă nu doresc, atunci à bon entendeur!

Thanks God French exist!

Mi-am amintit brusc de Hollywood ending. Acolo, taica Woody Allen joacă pe un regizor răsuflat atins de o orbire nervoasă în timpul filmărilor. Cum nu prea vroia să-şi recunoască problema, o ascunde cum poate el mai bine, dar filmul iese nasol de tot, cu încadrări de cacao, imagine neclară, etc. Bineînţeles că filmul are un succes nebun în Franţa.

Cam aşa senzaţie am avut la vizionarea filmului 12h08 à l'est de Bucarest, distins cu Caméra d'or la Cannes. Ca român, am intrat destul de confortabil în atmosfera din oraşul provincial românesc postrevoluţionar (Vaslui), m-am speriat de pocnetele petardelor vîndute de chinez, căruia i-am urat şi eu să se care la el în ţară şi să nu ne mai dea el sfaturi, am deschis şi eu împreună cu domnul Jderescu Dicţionarul de mitologie extras din biblioteca Mirona şi am urmărit interesat dezbaterea cu temă grea de la televiziunea locală care mi-a amintit brusc de Televiziunea Electron M-Bit din Rădăuţi - nu mă întrebaţi de ce. Şi am mai apreciat să îl revăd pe Ion Sapdaru pe care îl ştiam de la teatrul din Iaşi. Totuşi, mi se pare că e cam mult numele de film pentru ceea ce am văzut acolo.

Ţin pe această cale să îi transmit domnului cu accent românesc care îi dădea în permanenţă explicaţii convingătoare despre film cu voce tare prietenului său fără accent românesc şi rîdea cu hihihi, hăhăhă şi hohoho la orice vedea pe ecran că e un mare bou. Sînt convins că dacă sala n-ar fi avut un dispozitiv de bruiaj, i-ar fi sunat telefonul, ar fi răspuns şi i-ar fi zis interlocutorului:
- Alo! Alo! Mdea, eu sînt ... Mdea, sînt la cinema ... Nu pot să vorbesc, mă! N-auzi că sînt la cinema?! Bine ... Bine ... Dea. Hai pa.

Un vis

Se făcea că mă uitam la televizor la o emisiune-concurs şi mă întrebam cum naiba concurentul are nevoie de părerea publicului ca să răspundă la o întrebare aşa de simplă. În stînga mea zăcea neînceput pe canapea primul volum din Război şi pace (dă bine) iar din dreapta se auzea liniştitor zumzetul discului calculatorului. Din cînd în cînd, un sunet cristalin anunţa sosirea încă unui spam cu viagra şi cu penişi. Periodic, mă mai duceam să mai dau cîte un F5 pe faiarfox să văd ce comentariu mirobolant am mai primit de la Cria pe flicăr. Din cînd în cînd o nouă producţie nihilistă de-a lektorului apărea pe cititorul de rss. Pe scurt, mă simţeam în siguranţă.

Deodată, o forţă irezistibilă imi atrase privirea spre modemul ADSL la care era conectat calculatorul.

Mai întîi se stinse clipocind beculeţul wifi. Ei şi ce dacă, mi-am zis, şi aşa n-aveam nevoie de microunde, sau ce naiba or fi, prin casă. Iaca floşc, n-o să mă mai pot conecta cu leptopul pe care nu îl am. Destul că mă agresează vecinii cu uifiurile lor şi că mi s-a terminat stocul de advil din cauza antenei de mobil de pe blocul vecin care furnizează cu semnal cele trei celulare 5G ale mele cu care mă dau rotund la epăl expo cînd mă întîlnesc cu vreun cunoscut care are numai două. Apoi se stinse pîlpîind beculeţul care indică prezenţa semnalului TV. Imaginea de la televizor viră uşor înspre albastru, apoi înspre verde, apoi iar înspre albastru şi nu mai apucai să aflu din gura candidatului la emisiunea-concurs dacă Sarko este candidatul UMP la alegerile prezidenţiale sau primul ministr de interne pentru că televizorul se stinse sec cu un punct alb în mijlocul ecranului. Ei şi ce, atîta pagubă, n-o să mă mai uit la meciurile de fotbal pe Canal -, îmi şoptii indiferent în barbă. Cînd beculeţul pentru telefonul fix se apucă să lumineze mai tare ca mai apoi să se stingă cu un mic pocnet sec, în locul lui rămînînd pe plasticul modemului o pată afumată, începui să mă îngrijorez uşor la gîndul că nu voi mai putea utiliza telefonul ca să sun numere suprataxate. Dar îngrijorarea îmi trecu atunci cînd îmi dădui seama că două dintre celulare erau agăţate la brîu şi cu al treilea se juca fii-miu, privind pe ecranul lui ultima reclamă la cocacola descărcată contra sumei de 5 euro de pe situl operatorului de telefonie mobila. În tot acest timp continuau să vină spamuri şi Cria continua să posteze comentarii. Dar iată că beculeţul cu internetul se stinse şi el cît ai zice peşte. Valurile de biţi care mişunau prin cabluri purtaţi de electronii veseli în nivelul fizic au îngheţat iremediabil. Numai becul de power on îmi rînjea aprins cu insolenţă. Se aşternu o linişte postatomică. Putui astfel să mă joc toată seara cu fii-miu care, fericit de atenţia ce i se acorda dintr-odata, se ridică în picioare şi merse pentru prima dată. Apoi îl dusei la culcare. Eu îmi continuai seara citind cam 500 de pagini şi adormii tocmai cînd Andrei Bolkonsky se prăvălea pe spate de pe cal pe cîmpul de luptă de la Austerlitz.

Şi visai. Se făcea că mă uitam la televizor la o emisiune-concurs şi mă întrebam cum naiba concurentul are nevoie de părerea publicului ... Austerlitz.

Şi visai. Se făcea că mă ... Austerlitz.

...

Şi visai. Se făcea că mă trezeam plin de sudoare în plină noapte şi mă duceam la frigider să beau un gît de suc rece de portocale şi apoi fuga în camera calculatorului, unde din căştile albe ale aipodului meu aflat pe jos se auzea albumul Mirage al formatiei Camel iar beculeţele modemului se transformaseră în orgă barocă de lumini. Becul de power on devenise stroboscop. Sunai imediat de pe unul dintre celulare serviciul suport al furnizorului de internet şi tehnicianul de la capătul firului mă întrebă dacă numărul meu de mobil este 06 80 nia-nia-nia, îi zisei că da, numărul meu este 06 80 nia-nia-nia, îmi spuse să fac cinci genuflexiuni şi mă întrebă din nou dacă numărul meu de mobil este 06 80 nia-nia-nia, eu îi repetai gîfîind numărul, după care îmi dădu de făcut 10 flotări şi mă întrebă din nou dacă numărul meu de mobil este 06 80 nia-nia-nia şi eu iar i-l repetai. De cîte ori îi spuneam numărul meu de mobil, simţeam imperios nevoia să-i semnez cîte un cec de 3 euro şi chiar o făceam.
- Mais calmez-vous, calmez-vous, Monsieur!, îmi zise într-un tîrziu tehnicianul la telefon.
După ce semnasem vreo 10 cecuri, căpătasem febră musculară iar urechea internă dreaptă se încălzise de la telefon, beculeţele modemului se aprinseră toate deodată şi aşa rămaseră. Viagrele începură să vină cu zecile, Cria se vedea de la o poştă că nu mai ştia numărul de igreci tastaţi iar lektorul îşi ştersese de vreo trei ori blogul. Se făcuse deja dimineaţa şi trebuia să plec la birou.


La gîndul că peste puţină vreme trebuia să dau din nou ochii cu viespea de şefă m-am trezit plin de sudoare în plină noapte. Mă duceam la frigider ... birou.

La gîndul că peste puţină vreme trebuia ... birou.

...

Azi dimineaţă m-am dus şi am verificat că toate becurile modemului erau aprinse. Cînd să ies pe uşă, m-am întors şi m-am uitat încă o dată. Becul wi-fi tocmai se stinsese.

Dacă e somaţie, atunci cu plăcere

1. L-am citit pe Coelho
2. Am primit de la un prieten cadou un bonsai. Mi-am cumpărat pentru ocazie o carte despre creşterea şi îngrijirea bonsailor, de unde am aflat că specia din care făcea parte bonsaiul meu era una extrem de sensibilă, carmona îi zice. După ce am aflat acest lucru, copăcelul a început să facă nişte purici albi pe frunze. Mi-am cumpărat atunci un spray special contra puricilor de bonsai cu care îl dădeam cu dragoste. În plus, îi făceam duş regulat, că aşa scria în carte. Nu a avut nici un efect, planta a înflorit şi apoi a murit. Am plîns-o şi am jelit-o.
3. În memoria bonsaiului am cumpărat nişte pămînt proaspăt de la florărie şi l-am pus în ghiveciul japonez rămas. Am semănat acolo un sîmbure de avocado cu gîndul să fac un avocado bonsai. Sîmburele a încolţit după vreo lună şi a crescut mîndreţe de copac pe care l-am iubit şi l-am îngrijit. Cu toate eforturile mele de a-i tăia vîrful, de a îi da o formă oarecare conformă cu unul din stilurile japoneze de bonsai, el a crescut tot cum a vrut el, adică în sus şi cu nişte frunze mari. Acum se prezintă sub forma unei tije de vreo 50 cm cu 5 frunze înspre vîrf. Are trei ani, uit să îl ud cu săptămînile şi se încăpăţînează să reziste într-un ghiveci din care a consumat tot pămîntul. Nu-l mai iubesc, dar nu pot nici să îl omor.
4. Am un aipod şafăl pe care l-am comandat de pe internet a doua zi după ce a fost anunţată ieşirea lui pe piaţă. Refuz totuşi să îl utilizez cu căştile lui albe, am nişte căşti filips de culoare neagră care se prind de urechi.
   
5. Cînd s-a deschis megonadsul din Iaşi, am rîvnit foarte mult să intru să mănînc acolo dar, cînd am văzut cum stătea lumea la coadă la intrare, am renunţat. Am revenit apoi regulat, cînd se banalizase deja şi de fiecare dată mîncam gratis, pentru că aveam o cunoştinţă care lucra acolo şi care refuza să mă lase să plătesc. Îmi plăcea foarte mult.

Nu somez pe nimeni, deja am făcut un efort deosebit şi mi-am încălcat principiul de a nu răspunde la provocări din astea decît în faţa Marii Adunări Naţionale.
Partea bună e că am reuşit să mai scriu una fără să am nimic de scris în mod special.

La televizor

Ieri, cam pe cînd blogotetraedrii regulaţi se excitau pînă la orgasm la auzul veştii că a ieşit o nouă ipoadă, un aparat care, zice-se, îţi dă impresia că ai cu tine totul pînă în punctul în care uiţi de tine, la televizor dădeau pentru a nu ştiu cîta oara filmul Le dîner des cons.

Deşi tot pentru a nu ştiu cîta oară am rîs cu lacrimi revăzîndu-l pe controlorul fiscal Cheval (Calul), nu m-am împiedicat să nu remarc unele aspecte întîlnite adesea în filmele franţuzeşti:
- personajele locuiesc în arondismentul 16
- apartamentele au mereu mai mult de 100mp
- pe fereastră se vede cu precădere Turnul Eiffel, dar în filmele cu buget mic merge şi Sacré Coeur. În filmul de aseară, primul nivel al turnului ocupa toată fereastra imensă a salonului în care se desfăşura acţiunea. În filmul de alaltaieri, cu Agnès Jaoui, personajul principal avea un apartament cu o terasă uriaşă cu vedere înspre turn.
- circulaţia automobilelor se desfăşoară fără nici un fel de dificultate de trafic
- loc de parcare se găseşte din prima chiar în faţa uşii imobilului din arondismentul 16
- cînd e de mers cu trenul, acesta este un TGV. Cîteva cadre vor arăta sugestiv cît de repede merge.
- ar mai fi de zis că dacă e de mers cu avionul, maşina care îi duce pe protagonişti la ORY sau CDG opreşte fix în faţa terminalului, ingnorînd că e cu desăvîrşire interzis, dar în filmul de aseară nu a luat nimeni avionul.

Pata şi Pievici

Moş Crăciun afirmă sus şi tare că a văzut pe cineva în metrou săptămîna trecută citind intens din Critica raţiunii pure şi cică era trecut de jumătatea cărămizii. Hm.