Tradiţionalele bilanţuri

Acum, cînd doar cîteva ore ne mai despart de trecerea dintre ani, profit de ocazia oferită cu multă generozitate de către colegi, şefi şi alte naţionalităţi conlocuitoare care au decis să mă scutească în acest moment de prezenţa lor inestimabilă, să rememorez cu o lacrimă în colţul ochiului care plînge cîteva din neuitatele momente care s-au scurs în cele 366 de zile trecute.

Acesta este primul an în care mă îmbrac în costum zi de zi, mai puţin în weekend, cînd îmi iau brunch-ul pe hipodrom la Longchamp. S-a dovedit a fi o strategie folositoare întrucît indicele de respect al altora faţă de mine a crescut în timp ce indicele meu de respect faţă de alţii a scăzut considerabil.

Am dat un tun mare în bursă la începutul anului, profitînd de o creştere spectaculoasă urmată de o scădere previzibilă.

Acesta a fost anul în care am văzut prima dată steaua verde a sudului scăldată în lumină metalică şi am admirat de asemenea aurora boreală în toată splendoarea ei, de la bordul navei Fram. M-am bronzat cu ochelari pe faţă.

Tot în acest an mi-am îndeplinit un vechi vis din copilărie. Posed aşadar acum un trenuleţ.

M-am întîlnit într-o zi la o bere cu Belmondo.

În ciuda recesiunii ambientale, am pariat sume fabuloase la curse şi am ajuns un client regulat la Ritz. Frigiderul îmi e plin de produse de la Fauchon. Cînd mă plictisesc, îmi fac cumpărăturile la Bon Marché.

Am intrat într-un cerc de americani la Paris - şămpein, şamzelize, foagra, maxims, fucheţ, ai bot ă box of Veuve Clicquot uit sărti bacs ză botl in Cicago, rivoli, momart. Încerc să înţeleg ce îi atrage atît de irezistibil să trăiască aici, toţi stau în locuinţe insalubre, dar în Montmartre. Pentru asta mă documentez temeinic, mă uit în buclă la Pisicile aristocrate, Parisul vesel şi Ratatouille.

Am încercat pentru a n-a oară stridii cu lămîie sau fără şi persist în continuare să nu îmi placă. Ău mai god, oistărs! - au exclamat americanii mei.

Iar acum plec. Dacă mai întîrzii puţin o să fie coadă la lift.

Mă doare în

Îmi explodează capul. M-am pricopsit pe biroul alăturat cu un Nabaztag care vorbeşte numai obscenităţi. Tot openspeisul găseşte că e fun.
A fost petrecere de Crăciun azi la prînz. Am schimbat cadouri anonime. Eu am primit o Matrioşca (sau mai multe, depinde cum priveşti problema).
Proprietarul Nabaztagului n-a primit nimic.

Bloghez din şedinţă

Prin geamul sălii de şedinţe de la etajul 35 nu se vede nimic pentru că afară e ceaţă. Cu cinci minute mai devreme, la 15 etaje mai jos atmosfera era limpede, dar cu cer acoperit.

În sala de şedinţe de la etajul 35 se află vreo 10 oameni. Se discută despre sinergii, despre noul terminal mobil Nochia N995, despre petrecerea de Crăciun şi planningul previzional bugetat pe primul trimestru 2009. Pe ecran defilează paginile unei prezentări despre sinergii,terminalul Nochia N995, planning, buget, Q1 2009.

Pe masa sălii de şedinţe de la etajul 35 se află 17 telefoane, fiecare cu 5 liniuţe pline la nivelul de semnal. Toţi participanţii sînt bine crescuţi şi le-au închis sonorul înainte să le depună pe masă. Între două sinergii se aude pe alocuri cîte un bzzz-bzzz, respectiv cîte un bzzzzzzzzz, în funcţie de profilul configurat. Proprietarul îşi ia grăbit aparatul de pe masă, apasă grăbit cu stiletul sau cu degetul pe ecran, in funcţie de tipul de terminal mobil în chestiune, bzbzul se opreşte şi telefonul ajunge din nou pe masă. La următoarea sinergie ciclul reîncepe.

Atît am vrut să spun.

Dare de seamă

Am găsit pe unul din scaunele cinematografului unde am văzut în avanpremieră un film cu Giorgi Clunei, Bred Pit şi Gion Malcovici, o hîrtie pe care erau notate următoarele chestii:

"Ne aflăm cu bucurie în suflet şi avînt revluţionar la plenara Comitetului Central. Pe fiecare scaun al sălii se află cîte un carnet şi un pix pe care iată, tocmai le folosesc pentru a scrie aceste rînduri. Păcat că nu pot apăsa la sfîrşit pe butonul submit ca minunatul text produs în timp ce conducătorul iubit trasează indicaţii preţioase pentru cincinalul următor să plece bit cu bit să cutreiere nesfîrşitele tărîmuri ale internetului. Cei patru sute şi ceva de participanţi se joacă simultan cu pixurile găsite pe scaune, activitatea producînd un ţăcănit ambiant foarte plăcut urechilor.
Pe ecranul panoramic defilează videoclipuri mobilizatoare. Corurile reunite ale minerilor şi şoimilor patriei au fost înlocuite cu artişti în vogă tocmiţi să cînte cu frumoase versuri şi dansuri tematice realizările înfăptuite în lumina documentelor plenarei precedente. Culoarea roşie e omniprezentă, inclusiv pe rochiile pionierelor care trec printre rînduri şi ne servesc cu cafeluţe şi pişcoturi. O doamnă îmbrăcată în portocaliu a fost reperată prompt şi dată pe mîna Miliţiei.

După discursul inaugural al secretarului general s-au succedat pe scenă diverşi locotenenţi ai acestuia. Toţi au zis că nu vor vorbi mult, dar fiecare s-a lungit cu peste zece minute peste timpul alocat. Dintre vorbitori, mi-a atras atenţia secretara organizaţiei pe întreprindere pe care o văzusem în introducere într-un filmuleţ omagial din care ieşeau în evidenţă o pereche de incisivi deosebit de mari şi de frumoşi, ca de rozătoare, care ocupau cam tot ecranul. Cînd a luat cuvîntul, nu i-am putut observa din nou frumoasa dantură, întrucît mă aflu cam în spatele sălii.

În timp ce oratorii se succed la tribună, secretarul general a luat loc în spatele unui fel de bar aflat la dreapta scenei. Din cînd în cînd ia sticla de apă aflată pe tejgea, o ascunde dedesubt şi, cu un zîmbet complice adresat militanţilor din sală, litruieşte puţin pe sub tejghea, după care pune sticla la locul ei. Putem toţi observa atunci că în ea se află cam cu un pahar mai puţină apă. Nu am înţeles încă unde pleacă apa respectivă, pentru că nu l-am văzut încă pe secretar aplecîndu-se ca să zic că bea pe ascuns şi nici o pată nu pare să se întindă pe podea sub picioarele lui, deşi a repetat mişcarea de mai multe ori pînă acum, iar la un moment dat o utecistă de alături a trebuit să îi desfacă o altă sticlă.

Au mai vorbit vreo doi dar nu mai ştiu pentru că am aţipit şi am visat cum secretara organizaţiei de întreprindere muşca cu poftă dintr-un telefon mobil cu ecran tactil (nu era un iPhone). M-a trezit colegul de alături care m-a înghiontit, atrăgîndu-mi atenţia că sîntem totuşi în şedinţă.

Mi-a plăcut enorm de preşedintele Consiliului Oamenilor Muncii care, atunci cînd a zis că echipa lui vrea să facă un serviciu mai mişto decît Gugăl Meps, a început să rîdă singur cu poftă. Mi-ar plăcea să fac parte din echipa lui. S-a lăsat o linişte totală, care s-a rupt doar atunci cînd pe faţa secretarului general, care tocmai terminase de litruit pe sub masă, s-a ivit un zîmbet schimonosit de complezenţă.

Întrucît în douăzeci de minute se termină plenara, o să mă scuzaţi că nu mai stau să termin relatarea dar, pe de o parte, n-am mai scris aşa de mult de mînă de cînd am dat examenul de licenţă iar, pe de alta, îmi plouă în gură pentru că ştiu că alături se desfac sticle de şampanie şi se pregăteşte potolul pentru oamenii muncii care au trudit timp de trei ore, tocind scaunele pe care cu onor au stat.

Trăiască şi să înflorească!

P.S. Pixul cu care au fost scrise aceste rînduri este fabricat din materiale reciclate."

Trei bile de ping pong

Multe lucruri s-au mai întîmplat de cînd m-am întors din insulele Lofoten.

De exemplu, de-a lungul ultimelor zile, în pauzele de cafea am remarcat că toţi interlocutorii, pe lîngă pasiunea obligatorie a sportului care e mai tare azi decît era religia în trecut, nutresc multe alte pasiuni. Aş enumera pe lîngă pasiunea nouă a aifonului pe cea a pleisteişănului, a serialelor TV descărcate de pe internet şi pe cea a feisbucului.

Într-o pauză de săptămîna trecută am avut dreptul să ascult preţ de o jumătate de oră o prelegere despre ceasuri, ţinută împreună de un coleg mai mic în grad decît mine (n-1) şi de un coleg mai mare în grad (n+2), adică un mare şef la mîna căruia se lăfăia un rolecs de 1500 de euro, zicea el. Eu văzusem din astea în China la 5 ioro bucata, dar n-am vrut ca să îi zic, că îndată se dă al treişpelea salariu şi nu se ştie niciodată. Tot şeful ăsta, după ce şi-a scos rolecsul de la mînă şi l-a întors pe partea cealaltă să ne arate printr-un gemuleţ ce mişto face mecanismul şi noi am zis oaaaa, ne-a povestit cum a văzut el într-o şedinţă un n+10 care are un ceas de 50 de mii de euro. În rest, celor doi absolut nimic nu le-a scăpat în materie de ceasuri, erau la curent pînă şi cu mărcile sovietice care ne-au legănat nouă copilăria şi cu ajutorul cărora speram să pot ţine şi eu piept conversaţiei, dar n-am reuşit, întrucît n-am făcut decît să dovedesc că sînt un mare neofit, mai ales atunci cînd şi-au dat seama că nu auzisem în viaţa mea de ceasurile Poliot. Eu nu ştiam decît de Pobeda pe care am primit-o cînd am împlinit şapte ani şi care m-a ţinut pînă pe la vreo douăzeci, cînd s-a stricat din cauză că m-a prins o ploaie prin Copou şi a luat apă.

Ei bine, cu n+2ul ăsta am avut mai demult o discuţie despre nicoane şi canoane, la care l-am bătut la puncte, el fiind niconist şi puţin cam diletant în materie. Cum e el genul perfecţionist, că nu degeaba e n+2, mi-am zis atunci ca măcar în materia la care l-am bătut odinioară să nu iau capace pe viitor şi am hotărît să fac o vizită de documentare la salon de la photo ce tocmai a avut loc. Acolo ce mi s-a părut interesant e că am văzut foarte mulţi bărbaţi şi femei în erecţie. Toţi se plimbau printre standuri, n-am înţeles de ce, cu nicoanele, respectiv canoanele dotate cu obiective de dimensiuni medii, mari şi foarte mari agăţate de gît. Pe mai mulţi i-am văzut chiar oprindu-se, pipăindu-şi mutual aparatele şi măsurîndu-le lungimile, dînd din cap admirativ şi cu invidie. Am asistat chiar şi la o încăierare în care un niconist i-a dat în cap cu aparatul unui canonist, care a ripostat cu un obiectiv alb pe spinarea celui dintîi, după care s-au apucat împreună să îmbrîncească un panasonic.

Dar cel mai interesant a fost că la standul unui cunoscut producător de sticlărie se organizase o şedinţă de şuting cu manechin, de fapt cu manechină. Manechina asta şi-a aruncat după o vreme sutienul în public, moment în care cîteva zeci de obiective au tresărit şi s-au lungit parcă mai tare după care a urmat o lumină puternică şi un efect de tunel. Apoi am întors capul înspre colegul italian cu care am fost la salon. Îl cheamă Gesù.

La cercul polar

Am coborît la bar, am comandat rapid nişte chocolate con churros, mi-am scos laptopul şi m-am conectat avid la reţeaua wi-fi a hotelului ca să scriu aceste rînduri.
Toată răs-alaltănoapte n-am visat decît una media racione de croquetas de bacalao con patatas bravas (am ajuns la nivelul expert acum) şi o mare Mediterană de cerveza. Imediat ce am pus piciorul pe banchiză, sub un ger de +25 de grade, am simţit cum mă ia din toate părţile cu miros de bacalao prăjit in ulei de măsline şi am început să înghit tone de saliva. N-am mai rezistat şi primul lucru pe care l-am făcut după depunerea bagajelor la hotel (de către şoferul limuzinei trasă de cîini - unul dintre ei se numea Colţ Alb, dacă îmi aduc bine aminte - care m-a adus de la aeroport) a fost să intru în prima bodega şi să comand cea mai mare porţie de frituras variatas y una cervezita (por favor) . Am mîncat-o doar cam o treime. Mi-a scăpat la sfîrşit, stînd cu mîinile pe burtă, un: ¡Jesus Maria! Aşa cantitate de mare de calmari, caracaţite, creveţi, pulpe şi alte obiecte neidentificate, toate aproape încă zvîcnind în farfurie, n-am mai văzut în viaţa mea - obişnuit fiind în ultima vreme cu meschinăria şi zgîrcenia în toate a poporului francez vecin şi pretin. Aşa că am mai luat încă una copa de sangria şi am închinat-o în sănătatea ţiganilor care le ziceau bine la ţambal, acordeon şi contrabas la colţul străzii.
Adios, hasta luego, hasta la vista baby, etc.

P.S. Meniurile de la bancomate pot fi afişate în engleză, germană, încă vreo două limbi chineze şi romană.

Instantaneu din viaţa la ţară

Sînt conştient că datorită acestui titlu mă voi trezi cu o grămadă de vizite din partea unor tineri care în alte zile vin după lecturi obligatorii clasa a IX-a, după melci, cîntece pentru copii sau după fenomenul Iliuţă clarviziune.

Dar de altceva doresc eu să mă plîng aici: este ora 8 seara, încă sînt la birou şi stau cu ochii injectaţi de oboseală în monitor. Din cînd în cînd mai apăs agale pe cîte o tastă. Oamenii de pe aici, djeunşi pe la vreo 25 de ani, călări pe val, şi-au adus beri, cocacole şi bigmeci ca să mai ţină încă vreo trei ore. Pe hol, un căţel a făcut caca pe covor şi acum urlă la lună. O créa* a venit cu o pungă în mînă şi s-a aplecat ca să strîngă. Un tip care trecea cu trotineta pe acolo a făcut o figură meşteşugită ca să evite ansamblul.


E lung bigmecul ba e lat
Dar ca Ronald de bogat ...

---
* aşa am aflat că se cheamă tipele care se joacă în fotoşop

În vreme de recesiune

O mică răceală mă împiedică să mă duc azi la curse, aşa că îmi consacru puţin din timpul meu preţios să mai povestesc cîte ceva.

Multă vreme am fost convins că standardul românesc în materie de cupluri este alcătuit dintr-un el cu burtă de pe care se văd firele de păr de sub buric ieşind de sub tricou, început de chelie, bermude, şlapi, vorbind tare şi cu o atitudine de ca şi cum ar vrea mereu să îţi vîndă ceva la un preţ extrem de avantajos şi o ea tip şnur, cu minijupă tricotată din care ies nişte craci lungi, ciubote pînă la genunchi cu şireturi la spate, ca la muşchetari, haină neagră cu epoleţi şi butoni argintii, cu cordonul de pe talie împodobit cu o inscripţie aurie, gen "Export", "Casual" sau "Welcome to Bahamas and have a nice holiday". Foarte importante aici sînt riţipiţele roz din părul vopsit pana corbului cu reflexii albăstrui, ochii pocniţi de la machiajul violent şi faţa posomorîtă amintind de filmul mizerabilist care a cîştigat la Cannes anul trecut.

Aseară, cînd îmi făceam cumpărăturile la Bon Marché, mi s-a zdruncinat din temelii această convingere cînd am văzut un cuplu de români din care numai ea respecta cu stricteţe standardul descris. Am tras atunci concluzia că societatea începe să evolueze. El era chiar bine: tuns, curat, subţirel, vorbea aşezat, cu vocea joasă şi nu comenta despre lumea din jur. Numai privirea avea ceva românesc, un fel de obidă mocnită de angajat hăituit de patron sau de ură patafizică împotriva regimului comunist, la alegere. I-am urmărit o vreme printre rafturile burduşite de foie gras, cutii de caviar rusesc, trufe şi altele. Ea din cînd în cînd venea, surprinzîndu-l, îl cuprindea dulce de mijloc, îi şoptea o vorbă două la ureche, după care mai puneau împreună cîte un sul de hîrtie igienică sau o cutie de prezervative în cărucior.

La casă m-am nimerit fără să vreau în spatele lor la rînd. Dau să mă uit în căruciorul lor şi mă înverzesc: al meu era umplut pe jumătate, al lor pe trei sferturi. Rog pe doamna din urma mea să mă aştepte puţin, mă întorc în viteză în magazin şi încarc încă o cutie de pempărşi, două baxuri de evian şi vreo 5 pungi de cafea de la ofertă, să fie. Acum căruciorul meu e plin, imi zic satisfăcut, zîmbindu-le victorios celor doi. Ea se încruntă îi bagă lui un cot între coaste, îi zice ceva la ureche şi dispare. Vine după vreo 2 min cu nişte cutii de pizza congelată, un bax de bere şi nişte pungi cu chips-uri, cu care mă depăşeşte lejer. Am făcut rapid un calcul aproximativ, am trecut în revistă ultimul discurs al lui Sarko despre puterea de cumpărare, am rememorat ultimele articole catastrofiste din Les Echos şi am zis că mă dau bătut, cel mai inteligent cedează primul. Asta nu înseamnă că nu aveam un ghimpe în inimă, dar m-am liniştit după o vreme, cînd au început să pună cumpărăturile pe covoraşul casei şi, de sub un morman de punguţe cu alune, cărnuri grase şi hamburgheri congelaţi au scos ditamai sacul de cartofi care ocupa el singur jumătate de cărucior. În plus, vînzătoarea aproape că le-a refuzat cecul cînd au vrut să plătească. Apoi au încărcat totul în pungi şi au pornit şotînc şotînc nu înspre parcare ci înspre ieşire.

Minunat atunci! Am încărcat aşadar portbagajul bentleiului, fluierînd vesel aria de Stockhausen ce se auzea din difuzoare ca să afugăre vagabonzii ce ar fi vrut să se aciueze pe acolo. Cîţiva metri mai departe cîteva locuri de parcare tocmai fuseseră neutralizate de administraţie, probabil din cauză că se spărsese o ţeavă a unei toalete, ceea ce explica băltoaca urît mirositoare ce avansa încetişor printre roţile maşinilor.

High life

Ştiu că nu prea mi-a dus nimeni dorul, dar asta nu mă deranjează defel, pentru că un om aşa de important ca mine nu are vreme de pierdut cu astfel de futilităţi.

Am ajuns să mă comport ca un om bogat şi aici nu vorbesc despre preţul pe care îl plătesc pe roşiile de la magazin. De exemplu, în fiecare uichend, după brunch, mă îmbrac într-o ţinută lejeră, dar elegantă, cu o haină de vară în carouri, o cămaşă cu monogramă pe mîneca dreaptă, butoni de argint şi nişte pantaloni confortabili care aduc de departe cu pantalonii de călărie, cizme lustruite în picioare. Pe ficior îl îmbracă bona în costum de mariner, îi spun majordomului să îmi pregătească porşul şi să mi-l tragă în faţa peronului şi hopa la volan, direcţia hipodrom. Ajuns acolo, zvîrl cheile băiatului care îmi deschide portiera. Adus puţin din umeri, iau pe ficior de mîna lui dreaptă cu mîna mea stîngă, în timp ce dreapta mi-o trec din cînd în cînd peste firele de păr rare ce nu mai acoperă chelia, răvăşite fiind de un vînt slab. Cînd dreapta nu e în păr, stă într-o poziţie relaxată în buzunarul pantalonului, în vreme ce ne aducem contribuţia la amestecul ambiant de parfumuri scumpe din zona VIP a hipodromului. Cursele nu au început încă, rămîne aşadar vreme de un pahar de şampanie în compania unei mari doamne a calului*, naşa unei curse din ziua respectivă, fiind însărcinată de asociaţia filantropică pe care o reprezintă să înmîneze premiul cîştigătorului.
Dar iată că o voce blondă anunţă că în rondul de prezentare vor intra caii pentru prima cursă. Imediat îmi aprind un trabuc şi ne grăbim înspre cai. Un obişnuit de-al locului care privea de dincolo de gard, din zona oamenilor obişnuiţi, mă recunoaşte şi începe să îmi arunce vorbe grele în gura mare. Îl salut amabil cu mîna şi îmi caut din ochi calul. Jokey-ul, care stătea pe margine, mă zăreşte şi vine să îmi strîngă mîna cu un zîmbet ipocrit. Îi spun două vorbe de încurajare şi îl concediez scurt, tocmai în momentul în care crainicul anunţă:
- În şa, domnilor!
În timp ce călăreţii urcă pe cai, pe margine, oameni care tocmai şi-au băgat toate economiile în pariuri şi care vor plînge amar în maxim un sfert de oră, strigă fel de fel de încurajări înspre cai şi călăreţi laolaltă. Un paznic la patru ace tocmai a dat afară discret un tip despre care nu se ştie cum intrase în zona rezervată, nespălat pe cap, îmbrăcat cu un hanorac albastru şi care trăgea poze cu canonul în stînga şi în dreapta.

Aseară, la Ritz, în barul Hemingway, am vorbit îndelung şi cu amar cu un amic austriac care se uita cu coada ochiului la americanca blondă ce era la al 5-lea cocteil la 28 de euro, despre cursa respectivă în care calul meu şi-a rupt un picior la ultimul obstacol, tocmai cînd era pe punctul de a trece în faţa clasamentului, de a trebuit împuşcat, iar jokey-ul a ieşit pe targă de pe pistă.

Toaleta de la Ritz era cum o ştim, cu robinete de aur ornamentate cu capete de lei şi un fotoliu Louis XIV în vestibul. În aerul încăperii actului se simţea că mai fusese cineva acolo cu puţină vreme înainte, iar pe jos se vedea cum altcineva greşise puţin tirul.

---
* Aşa a spus crainicul cînd a făcut prezentările la microfon: "une grande dame du cheval".

Regulile muncii proletare în capitalism

Nu veni niciodată înainte de ora 11 la birou.

Cînd ajungi, trînteşte-ţi geanta cu nerv sub masă, aprinde-ţi leptopul şi plînge-te de firma de căcat în care lucrezi, că din cauza unor boi ai stat aseară pînă la 8.

Pleacă imediat la cafea spunînd că ai nevoie mare pentru moral. Corupe încă vreo trei acoliţi să te însoţească.

La cafea, varsă lacrimi amare pentru trista-ţi soartă şi pentru cantitatea inumană de lucru pe care o ai de făcut.

Scoate ifonul 3G din buzunar şi plimbă-ţi ostentativ degetele pe ecran, lăsînd urme unsuroase. Se organizează astfel spontan un concurs de al cui ifon e mai mare. Cîştigă cine afişează primul fotografia propriului copil, din faţă. Locul doi va fi ocupat de acela care reuşeşte să întoarcă dintr-o mişcare dibace poza cu 90 de grade la dreapta.

Nu consuma mai puţin de o oră cu cititul de mailuri şi trimisul de filmuleţe de pe iutiub prietenilor din gaşcă.

Nu consuma mai puţin de două ore cu masa de prînz.

La şedinţa de trei ore de după amiază nu veni fără o întîrziere de 20 de minute. Oricum toată lumea face la fel.

În timpul şedinţei, dă-i pe toţi pe spate cu cunoştinţele tale şi cu chestii personale fără legătură cu obiectul şedinţei.

Cere o pauză pe la 4:30 că nu se mai poate. Prelungeşte-o măcar la 30 de minute.

La 18:15 unii se vor ridica să plece acasă. Întreabă-i ironic dacă şi-au pus concediu pentru după-amiază.

Hai, joi

Îmi ard degetele să scriu ceva, dar pe bune dacă ştiu ce.

La naiba, cum nu mai merg cu bentleiul la servici, nu mai înfrunt deloc ambuteiajele, aşa că n-am nimic de povestit nici despre trotinetele care mă depăşesc, nici despre tricicletele pe care le depăşesc şi nici despre viteza maximă autorizată pe care nu am cum să o depăşesc. De altfel, ştiu din sursă sigură că nici ambuteiajele nu mai sînt ce-au fost odinioară, zice-se că unii au început să îşi amputeze organul automobilistic pe motiv de criză petrolieră. De exemplu, un bizon isteţ mi-a şoptit înainte să plec în Normandi că, bă Iliuţă, nu te du, bă, la ora asta că ai să faci două sute de km în şase ore şi la dus şi la întors. Nu l-am crezut şi bine am făcut, întrucît pe alocuri am fost singurul pe şosea, aş fi putut să merg în zig zag dacă aş fi avut chef şi cu aerul din roţi învîrtindu-se în sens invers, ceea ce m-a împins spre reflecţia că dacă prevestirile bizonului, un fel ca starea vremii de altfel, nu se adeveresc, înseamnă că bizonul e un mincinos ordinar. Nu mai bine le-ar da pe invers?

Nici transport în comun n-am mai folosit de o veşnicie, dar nu din cauză de criză petrolieră, aşa că nu mai pot să îmi vărs fierea aici pe călătorul care mi-a băgat cotul între coastele a cincea şi a şasea din stînga, provocîndu-mi la început o gîdilitură iar la sfîrşit o durere ascuţită, sau pe călătoarea căreia i-am băgat eu cotul, dar pe gît, neprovocîndu-i nici un fel de gîdilitură, dar zicîndu-i, politicos, pardon.

Păi nu mi-a mai rămas mare lucru despre ce aş putea să scriu. Nici măcar pe Ghişel nu mai pot să îl denunţ că molfăie cu zgomot produse cu un important conţinut de zahăr, întrucît m-am mutat în alt birou. L-am părăsit ieri în timp ce tocmai îşi cumpărase de la maşină nişte tuics şi nişte cocacola pe care le hăpăia fericit printre sughiţuri de rîs în timp ce ultimul filmuleţ primit prin mail rula cu sonorul la maxim pe ecranul din faţa lui.

L-am pierdut aşadar pe Ghişel dar l-am cîştigat pe Osama. Sper să nu fie vreun agent islamist infiltrat în lumea civilizată. De cîteva ore, de cînd stau în faţa lui, n-a scos nici un cuvînt. Aşa e şi normal, în faţa Arhitectului nu se vorbeşte neîntrebat. Doar Arhitecţii între ei au voie să schimbe opinii savante, care s-ar putea clasifica în următoarele categorii (validate chiar de către Arhitecţi în ultimul comitet de arhitectură care a avut loc luni dimineaţă timp de două ore şi pentru care s-a fixat în prealabil o şedinţă prin Outlook):

• ultima versiune minoră de framework apărută. O discuţie despre acest subiect va conţine cel puţin o remarcă de tipul: cum, nu ştii care sînt diferenţele dintre String 7.2.4.51-GA şi String 7.2.4.52-RC?!
  
• ce au mai făcut cei care nu sînt Arhitecţi. Cînd se vorbeşte despre activitatea muritorilor, nici un cuvînt nu este îndeajuns pentru a exprima micimea acestora.
  
• ce au mai făcut Arhitecţii care nu sînt de faţă la discuţie: ai văzut ce au mai făcut unii, ca să nu-i numesc? Dar ştii cît cîştigă pentru ce face? M-am uitat pe profilul lui de pe LinkedIn, să ştiţi că înainte de a veni aici nici măcar nu era Arhitect, aşa că aveţi grijă cum vorbiţi cu el, că s-ar putea ca unele lucruri nici să nu le înţeleagă.
  
• ce au mai făcut Arhitecţii care nu erau de faţă la discuţie dar care tocmai s-au alăturat: aaa, am văzut ce ai făcut cu instalarea în producţie de azi dimineaţă. Nu ştiu cum ai avut răbdare să îi suporţi pe boii ăia, dar oricum, felicitări, te-ai descurcat nemaipomenit, eşti fraier dacă nu ceri o mărire de salariu.
  

Ar mai fi şi alte categorii, dar unele dintre ele necesită validare într-o şedinţă plenară cu tot serviciul şi nu pot fi făcute încă publice iar despre altele nu mai am timp să povestesc întrucît visez deja la haleul, vinul şi şampania ce vor fi servite la seminarul de motivare a trupelor, cu titlul Atitudini şi inovaţie, la care tocmai am primit convocare şi nu invitaţie şi care se va desfăşura peste o lună jumate timp de două zile într-un vestit palas din Paris. În plus, mîine e zi liberă, aşa că hai pa pa.

Miercuri

Ghişel e stagiar gabonez. Stă în faţa mea şi face pajini veb în pehaşpe. Vine la birou în Pejo troasanset. Posedă ifon troaje dar nu îl are mereu la el pentru că, într-o zi, încercînd să blogheze în direct de la ecranul tactil, în timp ce conducea troasansetul, a fost la un pas de accident. Acum vrea să vîndă troasansetul să îşi ia sitroen secatr nou. Cînd nu are ifonul la el, are un telefonaş care sună din cinci în cinci minute, nu şi cînd ne aflăm la masă, cînd sună parcă mai des. La cantină nu bea apă de la robinet, îşi cumpără mereu cîte o butelcuţă de evian. Nu a ştiut să îmi spună cît mai costă o masă la o cantină universitară, pentru că nu a fost niciodată. Acum şi-a cumpărat o punguţă de emenems de la maşina de emenemşi şi clefăie în faţa ecranului. De fapt mă enervează cum clefăie, de aia am vrut să îl înfierez aici.

Şi să ştiţi că în Normandi, dacă e înnorat şi plouă din cînd în cînd, e foarte fain. Creveţii roz degustaţi sub umbrelă, la adăpost de ploaie, pe o terasă de pe plajă, sînt foarte buni, chiar dacă sînt aduşi tocmai de pe coasta Argentinei.

Titlu

Cum încă nu mi-am cumpărat hondă, diseară mă mă voi mulţumi, într-un avînt bărbătesc, să deschid capota bentleiului, să îi bag joja cu sete pînă în străfunduri ca să o scot după un timp scurt murdară de ulei pînă la un anumit nivel, nici mai sus decît max, dar nici mai jos decît min. Voi şterge apoi mulţumit joja cu o cîrpă special prevăzută. Mă voi urca la volan, voi aprinde farurile şi o voi lua încetişor pe stradă, bîr-bîr bîr-bîr, pînă la peco, unde mai întîi voi verifica presiunea din pneuri, nu mai mult de 2,2 bari pe faţă şi pe spate, dar nici mai puţin de 2, voi face apoi plinul la 1,47 neuro litrul şi ţuşti, cu un nor de ceodoi în spatele meu pe otorut de normandi, unde sper să nu fie aşa mari buşoane. Dacă vor fi, asta este, mergi încet c-ajungi departe.

Dar pînă atunci, mai stau puţin la birou, mă mai uit din cînd în cînd cu o privire nătîngă pe geam. Văd cum nişte alpinişti dau jos pătrăţică cu pătrăţică un afiş publicitar care ocupă toate geamurile dintre etajele 25 şi 35 ale blocului din faţă (le-am numărat), încă neocupat, aşadar cam sinistru. Pe alocuri se vede prin el pînă în partea cealaltă. Hm, în curînd va forfoti de oameni care nu vor mai prididi să se plimbe ocupaţi cu caiete, leptopuri şi alte dispozitive sub braţ, între două şedinţe cu prezentări pauărpoint.

Mai citesc un mail idiot trimis de cine ştie ce fufă de la departamentul de comunicare, privesc ceasul de pe ecranul calculatorului, oftez puţin, mă duc pînă la maşina de cafea care e, slavă cerului, tocmai la capătul celălalt al coridorului, apăs pe buton, apare un pahar din plastic care se umple cu delicioasa supă chimică de şapte legume pe care am descoperit-o de curînd. Problema cea mai mare cu ingenioasa maşină este că produsele pe care le deversează sînt disponibile prin simpla apăsare a butonului potrivit, fără să ţi se pretindă în schimb introducerea unor monede. Obiceiul sfînt al pauzei de cafea şi-a pierdut astfel din farmec. Înainte puteai să răscumperi bunăvoinţa cuiva sau să faci pe cineva să se poarte mai frumos cu tine promiţîndu-i solemn că-i plăteşti o cafea. L-am rugat deunăzi pe linucsar să mă descalţe cu nişte chestii de pe calculator. I-am promis în schimbul serviciului acordat că îl invit la o cafea. Vroiam, meschin, să îmi fac un viitor aliat, căci e un lucru arhiştiut că e bine să îi ai de partea ta în orice situaţie pe poeţii damnaţi ai liniei de comandă. Mi-a zis ursuz că nu are rost să îl invit, că oricum e gratuit. Am înghiţit în sec.

La naiba, de-abia e 16:48. Tot stînd aşa şi visînd la Normandii ploioase, mi-a venit în cap o întrebare existenţială: cînd maşina rulează, aerul din cauciucuri se învîrte şi el în acelaşi timp cu pneurile sau rămîne aşa, inerţial, pe loc în raport cu maşina şi translat în raport cu solul?

Pateu astmatic

Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd stau aşa, la orele după amiezii, întins pe patul de la Ichea, cu gîndurile învîrtindu-se în juru-mi în rotocoale din ce în ce mai largi, auzind de afară, pe înfundate, nişte copii cum se joacă cu o raşchetă sub supravegherea atentă a părinţilor, trecute fiind vremurile cînd copiii ieşeau singuri afară cu cheia agăţată la gît, cînd văd cum o rază de soare piezişă trece prin perdea şi se mişcă, unduindu-se, cînd pe perete, cînd pe dulap, tot aşa cum se unduiau demult razele de soare prin funzişul prunilor din livadă la bunica şi se mai auzea periodic cum se oprea vîntul ca să se apropie ameninţător un bondar care apoi dispărea cu tot cu bîzîit nu se ştie unde, şi iar se pornea foşnetul vîntului şi un cosaş ascuţea nişte săbii undeva prin iarbă, simt cum trece timpul cu o viteză de mă şi mir că nu mi-a crescut încă de azi dimineaţă, cînd m-am bărbierit, o barbă albă şi lungă pînă la brîu, aşa cum şi borcanul de dulceaţă de cireşe amare, cîntărind 10 kile cel puţin, pe care l-am cărat acum două săptămîni cu trudă pe avioane şi care părea etern, este şi el pe jumătate gol.

În toiul verii

1. Gata, am terminat cu bentleiurile hamărurile şi alte "căcaturi de maşini". Îmi cumpăr o hondă cu motor de 2 litri jumate. Asta da maşină. M-am săturat să fiu cel mai pîrlit şi cel mai neisprăvit dintre toţi.
   
2. - Bună ziua, aş dori să vă cumpăr nişte lei.
   - Sigur, poftiţi.
   Scot neuroii boţiţi din portofelaşul meu minuscul.
   - Dooomnu', nu-i mai ţineţi în poşetuţa aceea, nu vedeţi cum se fac? Hai vă rog eu frumos! Hai daţi încoace un buletin ca să vă fac chitanţa.
   Din poşetuţa mai mare din care scosesem mai înainte poşetuţa mai mică din care scosesem banii mototoliţi, extrag cele trei paşapoarte, aleg unul şi i-l întind pe tejghea.
   - Aveţi treeei?!
   
3. - Bună ziua.
   - ?!
   - Bună ziua!
   - !
   - Aveţi maşini de închiriat?
   - Nu.
   - Bine atunci, la revedere.
   - ...
   
4. - Doamnă, spuneţi-mi, vă rog, cu asigurarea cum merge? Care sînt garanţiile în caz de accident?
   - Ei, domnu', nu trebuie să vă gîndiţi la asta, conduceţi şi dumneavoastră mai cu grijă şi asta e tot.
   
5. - Domnu', deci rămîne cum am stabilit, mîine seara la doişpe fără zece, negreşit, în faţa gării. Ne întîlnim, mergem împreună să facem plinul, venim înapoi la gară, dvs. luaţi trenul, eu îmi iau înapoi Loganul şi la revedere.
   - Da, sigur, negreşit, dar să nu întîrziaţi că de altfel vă trimit cheia prin poştă. Să ştiţi că plinul pot să îl fac şi eu, da mă rog, dacă n-aveţi încredere ...
   
   A doua zi pe la 0 şi 5 în gară la Burdujeni (se citeşte Burduheni, după cum revista Avantaje se numeşte Avantahe), iau molecularul, sun pe om, îmi zice că ajunge iiimediat, vine pe la şi un sfert, se urcă la volan, mergem, rulînd cu 120, la prima benzinărie de la 10km distanţă, că are benzină mai bună, acolo era închis, ne întoarcem pe drum la alta unde benzina e mai puţin bună, dar mai bună ca în altă parte, facem plinul şi îmi zice că trebuie să îi mai dau zece lei ca să spele goLoganul că i l-am dat murdar, eu îi zic că îi dau la gară, care gară?, amice, eşti prost, hai la gară, acolo îmi iau catrafusele, nu-i dau 10 lei da-i bifez pe foaie cu semnătură că-s ultra mulţumit de serviciile lor, vă rog să nu bifaţi altceva că ne dă afară, vrea să-şi ia scaunul de copil care e-al meu, crezînd că-i al lui, nu i-l dau, mă duc pe peron, acolo trenul venea prin ploaia măruntă, tuuu tuuuu, vagonul de dormit clasa I a oprit undeva în cîmp, se terminase de mult peronul, uşa era în dreptul unei gropi, cu sforţări supraomeneşti arunc înăuntru nevasta, căreia prima treaptă îi venea cam pe la nivelul ochiului, copilul, valiza, rucsacul, scaunul de copil şi căruciorul sub privirile zîmbitoare ale însoţitoarei de bord, cu o ultimă sforţare mă arunc şi pe mine, mă apucă un cîrcel naşpa sub braţul stîng cu care îi întind tremurînd biletul aceleiaşi însoţitoare de bord. Totul s-a terminat cu bine. Am ce povesti acum? Am.
   

Aşa da!

Cu inima cît un purice, după ce am rostit mai multe rugăciuni, am pus actele în mapă şi am ieşit din casă. M-am oprit pe drum la un automat de făcut poze ca să mă importalizez pentru eternitate înainte să se întîmple cine ştie ce. În metrou, înainte de Ecole Militaire, o familie de români mă întreabă pe unde se iese înspre Avenue Bosquet. Ca un fulger am intuit că nişte români care caută Avenue Bosquet reprezintă cu siguranţă nişte persoane în plus înaintea mea la coadă. Le-am indicat imediat ieşirea din capătul opus al staţiei, rîzînd în sinea mea diabolic. Cum ieşeam eu ţanţoş fix în Avenue Bosquet, nu mi-am împiedicat nişte cuvinte grele:
- Şît! Am uitat să scot bani!
Cum ocoleam către cea mai apropiată bancă, tocmai ce-i zăresc pe românii mei cum treceau în viteză prin spatele meu. La bancomat mai aşteptau vreo trei persoane, aşa că mi-am zis ca n-aveam decît să mă scol mai devreme decît să stau acum să bat mărunt din buze.
În sfîrşit am ajuns şi la consulat. Acolo am găsit o sală spaţioasă, cu ghişee înalte de sticlă. Aerul condiţionat se revărsa generos peste cetăţenii care completau formulare la o masă nou nouţă din mijlocul încăperii. Unul dintre ei vorbea tare la telefonul mobil:
- Băi, tu un' ţi-ai făcut paşaportul, la Suşava sau la Radăuţ, ă? Băi, cum mă-sa nu ştii? Ai să-mi bag ...
Pe margine erau scaune confortabile pe care se putea aştepta. Plafonul era translucid şi luminos, fiind pictat cu diverse motive pe care nu am avut timp să le studiez întrucît persoanele care erau înaintea mea la coadă au trebuit să se replieze spre masă ca să completeze a treia oară formularele pentru că scriseseră iar greşit prenumele copiilor, aşa că m-am trezit pe neaşteptate în faţa excelenţei sale.
- Ia să vedem ce-aveţi dvs în mapa aceea. Na na naaaa, na na naaaa, vai, domnu' de cînd nu am mai văzut un dosar aşa de bine alcătuit şi complet şi totul scris aşa frumos, toate căsuţele umplute cu ce trebuie, numa' aicea trebuia să mai scrieţi şi asta, da' nu-i problemă, costă 65 de euro, durează cel mult două luni, veniţi încoace să vă pup, vai!
Noroc că era sticlă între noi, da' eu m-aş fi lăsat şi pupat, aşa eram de bucuros că am scăpat repede.

Povestea s-a terminat aşadar cu bine, am scris şi încheierea, dar mi-am amintit că, ieşind de la consulat, am fost reperat de o bandă de români care m-a urmărit la tot pasul după aceea cît m-am plimbat fericit prin oraş şi toţi se făceau că găsesc un inel de aoleu pe jos şi vroiau să mi-l dea şi nu mai ştiu ce mai vroiau după aceea pentru că le-o tăiam scurt.

Am fost şi pe la Quai Branly, foarte frumos, de vizitat dacă veniţi încoace.

Poporul ăsta realmente mioritic

Stimaţi telespectatori,

Întrerupem pauza prelungită pentru a vă confirma ultimul zvon.
Da, este adevărat ce se spune, din cînd în cînd unii oameni au karme.

Gata pauza, capul la fund.

Hai Burla!

Noi în anul două mii

Mi-a zis mai înainte un guguţă la birou că el n-ar îndrăzni să vină în tricou la servici. I-am zis că eu mă disting de el par la calite de mo travai. Aşa că ciocu' mic şi joc de glezne.

Păi cum să nu vin în tricou, cînd muşchii braţului se văd aşa de frumos profilaţi sub pielea bronzată, adăugînd astfel o latură virilă farmecului meu deja de netăgăduit?! Căci eu în ultimii zece ani nu numai că m-am deşteptat, ba m-am făcut chiar şi mai frumos! Nu ca ceilalţi foşti colegi de studii care s-au gîndit să organizeze nu ştiu ce întîlnire şi au început să deverseze pe internet cu poze de-ale lor, de tipul "eu după zece ani". Căci ce-arată acele poze? Păi depinde:
- cei care au rămas în ţară sînt toţi supraponderali, de regulă s-au tras în poză fie cu nevasta lor şnur, fie cu copilul mult iubit, fie cu amîndoi. Apoi mai au poze cu ei în vacanţă în Grecia sau Turcia, stînd la terasă cu o halbă de bere pe care au depus o mînă cu ghiuluri şi/sau cu un friptan ocupînd jumătate din cadru. Mai sînt imagini luate de la volanul aseisului sau lucrînd la două calculatoare de birou, trei leptopuri şi vorbind la două telefoane deodată.
- cei care au plecat în steits, deşi supraponderali, poate mai ceva ca primii, dau dovadă de ceva mai mult rafinament, fotografiindu-se tot cu nevasta şi copilul, dar într-un cadru ceva mai de vis, cu Munţii Stîncoşi sau Marele Canion în fundal. Un loc aparte îl ocupă fotografiile ce îi înfăţişează în dreptul unui şemineu, cu costum, cravată şi jiletcă roşie, ţinînd cîte un pahar de brendi în mînă, întocmai ca Jeiar şi Suelăn.
- canadienii arată unii ceva mai supli, alţii oleacă mai plinuţi, dar nu foarte tare, la unii le-a mai căzut părul, la alţii le-a mai crescut barba, pozele sînt în general cu oraşe cu zgîrie nori în bokeh.
- europenii în schimb sînt slabi şi ogîrjiţi, n-au nici maşină, nici casă şi se îmbracă numai cu haine ponosite, de la hilfe. De altfel, ei nici nu prea au trimis poze, crecă de ruşine.

Partea proastă în toată povestea asta e că 90% din chipurile din poze şi numele de dedesubt nu-mi spun nimic, nu ştiu de unde să le iau şi pace. Vîrsta, bat-o vina.

Încolonaţi, spre un viitor luminos

Un amic de-al meu, ca multe alte cunoştinţe ce le am, e mare sportiv. Joaca ping-pong de plăcere. Pentru asta, s-a înscris într-un club la care merge regulat şi acolo învaţă de la un profesor să dea cu bila în masă şi nu în fileu. Ca un fost mare campion la campionatul pe bloc, l-am întrebat care-i şmenul să ai profesor de ping-pong. N-ar fi mai oare mai fain să joace o bilă cu amicii, "cîştigătorul la masă", în afara oricărui cadru organizat şi fără echipament de performanţă? Cică nu, că dacă vrei să joci ca lumea, trebuie să fii îndrumat de un antrenor şi că e mult mai fun să scoată cineva untul din tine. Am fost mai demult cu el în uichend la reşedinţa lui secundară, am jucat un ping-pong cu el şi l-am bătut. S-a supărat puţin pe mine şi m-a lăsat să joc cu nevastă-sa, în timp ce el răsfoia reviste cu ipozi.

Alţii pe care îi cunosc merg la schi în fiecare an numai în Elveţia. De fiecare dată plătesc scump cursuri de schi unui antrenor cu diplomă de antrenor care îi învaţă să ia curbele, să coboare uşurel pe pantele înzăpezite şi cîte şi mai cîte. Evident că şi-au cumpărat costume de schi din materiale foarte uşoare, cu sistem de balizaj în caz de avalanşă, ochelari care nu se aburesc şi cască de protecţie pentru căzături la viteze de 150km/h. Bine fraţilor, i-am întrebat, da' dacă ştii să cobori în mod onorabil o pîrtie, nu-i mai fain să o iei frumuşel cu picioarele tale la vale, fără sprijinul vreunui antrenor? Mai iei o izbă, sau nu, te mai opreşti undeva, mai admiri puţin peizajul, o iei iar la vale, la prînz poposeşti la crîşmă şi mănînci o chestie cu amicii cu care ai venit în vacanţă. Cica nu-i fain. Atunci cînd ai un antrenor, lucrezi mult mai bine, el îţi arată tehnica, îţi spune cum să dozezi efortul astfel încît să ai performanţe maxime.

Fiind şi eu un foarte mare sportiv, mi-am amintit ieri că în beci zăceau nefolosite nişte role. Aşa că le-am apucat de şireturi şi m-am dus cu ele în Bois unde, reamintesc publicului, duminica nu se circulă cu maşina. Soarele era sus pe cer, păsărelele ciripeau, o prostituată rîdea veselă la trecători de pe marginea drumului, o adiere de vînt smulgea puful păpădiilor, ce mai, era vorba de un moment frumos al vieţii ce merita trăit cum se cuvine.

Încă de la primele mişcări - şovăielnice, că aşa-i la început şi nici nu plătisem nici un antrenor - mi-a strigat cineva să mă dau la o parte. După ce m-am executat, am auzit un fel de zvrrr intens şi pe lîngă mine a trecut în mare viteză un stol de biciclete de minim 2000 ioro bucata pe care pedalau voioşi nişte oameni cu pantaloni scurţi mulaţi pe forme, cu fundul îngroşat în scopul ca să nu doară tare, maieuri colorate ca la turul Franţei, plosca cu apă agăţată la spate ca să permită hidratarea cu minim efort şi maxim de supleţe în timpul mersului, pentru a nu pierde preţioase secunde, ochelari de lăcustă şi căşti de protecţie. Cum mă oprisem pe margine, m-am uitat în jur şi am remarcat cum pe acolo treceau disciplinaţi şi mulţi alergători avînd pe ei cele mai avansate descoperiri în domeniul echipamentului sportiv, menite să sporească în mod radical performanţele obţinute: haine mulate, adidaşi torşăn şi ceasuri care arată, pe lîngă ora exactă, ritmul cardiac, numărul de calorii consumate, traseul urmat, starea vremii şi fluxuri rss cu cele mai noi ştiri, cu posibilitatea de a publica din mers direct pe twitter. Din urechi nu le lipseau la niciunul căştile de la ipod.

Am văzut şi nişte sportivi foarte interesanţi, erau vreo 20 de persoane care alergau pe acolo pe nişte schiuri cu rotile şi se ajutau la împins cu beţe, întocmai ca la schi de fond. Iată un sport interesant, mi-am zis, moment în care s-au oprit gîfîind în dreptul meu doi dintre ei, tată şi fiu. Şi tatăl i-a zis fiului, care îl asculta numai urechi: uite, fiston, aici e locul ideal pentru schi de fond, priveşte calitatea asfaltului, lărgimea străzii şi numărul de kilometri pe care îi poţi parcurge. Aici se poate lucra cel mai bine, o să vezi cum în scurt timp o să fim atît de buni încît o să ne parcurgem toată distanţa cu cel puţin 30% mai repede, totul e să nu ridicăm piciorul de pe pedala de acceleraţie.

E clar că trebuie să-mi revizuiesc puţin strategia. Ar trebui să mă înscriu şi eu într-un club, ceva, e clar că nu ştiu să mă dau cum trebuie cu rolele.

De, scuzaţi, căcat. Serios

Mă mir foarte mult în ultima vreme de unele aspecte ale vieţii cotidiene cu care dau piept. Să fie bine înţeles, nu e critică, e mirare, căci ştiu că toţi beneficiem în mod natural de unele defecte mai mari sau mai mici şi că, în general, nu e bine să dai lecţii decît dacă eşti profesor.

De exemplu, mă miră foarte tare cînd vorbesc cu vreun coleg la birou pe la vreo 9.30 dimineaţa şi nu pot sta drept în faţa lui. El vorbeşte înspre mine, eu mă dau puţin mai pe lături. El îşi îndreaptă faţa din nou înspre mine, eu mă dau încă puţin în lături. El corijează din nou tirul, eu mă las puţin mai în jos. Atunci el se apropie la vreo 20 de centimetri să termine ce mai are de îmi zis, dar eu deja am pierdut şirul. Mai rezist puţin, apoi îmi dau jos ochelarii şi îi şterg, apoi alung cu mîna firele de păr din nas ce mi-au căzut între timp pe măsuţa înaltă de cafea.

Mă mai miră atunci cînd, în decursul unor discuţii cordiale din pauzele sindicale respectate cu stricteţe, interlocutorul se scarpină frecvent la c%*$^ în timp ce îţi povesteşte cu vervă şi hă-hă despre ce bună e aia, aia aflîndu-se la masa alăturată.

Altă mirare este legată despre cîte lucruri interesante se pot ghici în vasul veceului dintr-o clădire de birouri unde nivelul minim de studii este bac+3, atunci cînd mergi la toaletă la sfîrşitul unei discuţii colocviale de tipul celei de mai sus: pisici, bani, femei, scări, case şi alte acareturi, ca într-o ceaşcă de cafea cu zaţ.

Această ultimă mirare a fost doar ca să fac tranziţia, întocmai ca la telejurnalele franţuzeşti, spre alte mirări care îmi macină de ieri intelectul, cînd am putut constata în mediu privat, dis de dimineaţă, ce mai pot arunca oamenii educaţi în toaletă. Vă scutesc totuşi de plăcerea detaliilor. Spun oameni educaţi întrucît presupun să sînt educaţi. Într-un bloc unde preţul metrului pătrat e în jur de 5500€, deducţia logică e că cine îşi permite, înseamnă că are cîştiguri suficiente. Dacă are cîştiguri suficiente ca să îşi permită, înseamnă că are un serviciu bun. Dacă are un serviciu bun e din cauză că a urmat nişte studii la o şcoală bună, unde a învăţat binişor, sau poate doar că aşa l-au învăţat de-acasă, să lucreze bine, sau măcar că a fost suficient de muncitor şi de inteligent ca să aibe un serviciu bun, din care să îşi cîştige convenabil existenţa şi să trăiască într-un bloc bun, între oameni civilizaţi şi educaţi.

Vecinul de deasupra, un domn bine, econom de felul lui - ştiu asta pentru că îi aud maşina de spălat cum stoarce la ore tîrzii din noapte, cînd curentul e mai ieftin - cu barba tunsă îngrijit, atunci cînd a fost rugat să nu mai folosească toaleta pînă la deblocarea situaţiei mi-a zis foarte sigur pe el că nu are cum să fie defecţiune, deoarece el n-a remarcat nimic special. N-am vrut să îi fac un desen cu vasele comunicante, dar m-am arătat mirat că nu le cunoaşte încă principiul. Tot aşa m-am mirat cînd, la vreo jumătate de oră după ce am anunţat toţi vecinii cu multă politeţe să se abţină de la pipi şi caca o vreme, pînă vine echipa autorizată să repare, pe coloană s-a auzit în zgomot de cascadă cum soseşte un nou lot.

Cu domnul portar, un om deosebit de săritor (asta fără nici un fel de ironie, pentru că a stat cu mîna în căcat la propriu toată ziua în locul meu fără să fie obligat), am purtat o interesantă dezbatere pe teme ştiinţifice. El era adeptul teoriei conform căreia dejecţiile, odată atrase de vîrtejul maelstomului, se urcă mai întîi la ultimul etaj, atrase de forţe generate de instalaţia imobilului dotată cu "sifon", după care coboară înspre canalizare pe o ţeavă paralelă, atrase de forţa gravitaţiei. Aşa îi ieşise lui din calcule. Pentru partea experimentală, în sprijinul afirmaţiilor sale a adus ca argument faptul că, dacă ciocănea în ţeava de scurgere cu degetul arătător, ţeava suna a gol în partea de sus şi a plin - şi ce plin! - în partea de jos. Din cale afară de mirat, am refutat vehement această teorie, fiind de acord numai cu partea cu forţa gravitaţiei, dar nu am avut nici un argument să îi dau la schimb decît acela că, dacă ciocăneam cu degetul arătător în ţeava de scurgere, aceasta suna a gol în partea de sus şi a plin - şi ce plin! - în partea de jos.

În timp ce aproape că mă lăsasem convins de teoria portarului, mai spre seară, agăţat de un fir de-abia vizibil, pendulînd furtiv între clădiri, pe geam intră depanatorul neautorizat.

Steaua sudului

Dragi tovarasi. Stop. Transmit in direct din emisfera de sud. Stop. Permiteti sa raportez. Stop. Lumina e intr-adevar metalica. Stop.

Soarele şi tenisul

Stau oropsit pe scaunul ergonomic din mijlocul ăupănspeisului. Fereastra cu textul de faţă este undeva mică pe ecran şi mă chinui să o acopăr cu trupu-mi firav. În partea neacoperită se derulează spectaculos un build lung, astfel încît să dea bine dacă marelui şef aflat la biroul lui din spatele-mi i-ar veni în cap să ridice ochii în direcţia mea. Din cînd în cînd, build-ul se termină, atunci ascund temporar scrisorile şi îl relansez.

Pentru că în jurul meu atmosfera e euforică. Toţi ceilalţi se fac că lucrează şi discută cîte şi mai cîte cu voce joasă. Dar ei sînt avantajaţi foarte mult de poziţiile propice pe care le ocupă în spaţiu. Săptămîna e scurtă, joi e 1 mai, vineri e închis şi lumea se gîndeşte cu elan muncitoresc la uichend şi nu numai. Căci mîine, unul dintre membrii clasei muncitoare care pleacă să exploreze alte orizonturi dă de mîncat şi de băut şi asta ne preocupă în mod special pe toţi, mai ales că şeful nu va fi prezent, şi-a luat liber cu o zi mai devreme ca să pregătească un maraton. De cînd a divorţat, nu ratează nici un maraton. La cel de la Paris, de acum cîteva săptămîni, şi-a fixat ca obiectiv să termine în mai puţin de trei ore şi jumătate şi a făcut 3h28'. Colegul care pleacă a participat şi el, chiar dacă nu e divorţat, dar nu e nici însurat, el fixîndu-şi obiectiv un timp de cel mult patru ore. A reuşit un onorabil 3h58'.Tot vorbind în stînga şi în dreapta, am aflat că alţi doi dintre cei ce trăiesc în acelaşi opănspeis şi a căror situaţie familială îmi este momentan necunoscută şi-au atins obiectivele fixate pentru maraton, iar al treilea şi-a atins şi el un obiectiv major de a alerga neîntrerupt în jurul Mont Blanc-ului în cadrul unei competiţii al cărei nume nu mi-l amintesc acum şi care are ca obiectiv alergatul în jurul Mont Blanc-ului. Deunăzi am primit prin poştă o revistă spam pentru propovăduirea idealurilor de muncă şi viaţă în cadrul firmei şi, la loc de cinste, pe ultima pagină, era un articol despre unul dintre superiorii mei ierarhici, de undeva aproape de vîrful piramidei, care şi-a fixat ca obiectiv principal să participe la maratonul deşertului, care constă în alergatul prin deşert cu o bocceluţă în spinare pe o distanţă de 120km, ca obiectiv secundar să termine între primii jumătate dintre participanţi şi ca obiectiv terţiar să facă un timp mai bun decît nevastă-sa care a participat anul trecut la aceeaşi competiţie. Aflasem de undeva că a trecut pe lîngă divorţ acum cîţiva ani. Mîine, dacă mă simt bine, îi dau telefon să îl felicit pentru îndeplinirea tuturor sarcinilor ce îi revin.

Dar, dincolo de consideraţiile sportive care mă fac să fiu cumva invidios în sensul că ar trebui să îmi fixez şi eu nişte obiective din cînd în cînd în loc să privesc cum creşte iarba şi ies floricelele, lumea se gîndeşte dacă n-ar fi mai bine să vină în transport în comun mîine la lucru, gîndindu-se, desigur şi pe bună dreptate, că alcoolul la volan este cauză majoră de accidente. Desigur că problema nu se pune şi în cazul lui Khalil, care nu ratează nici o ocazie să reamintească cetăţenilor efectele nefaste, printre care se numără şi mersul direct în iad, unde nu te aşteaptă nici o fecioară, ale alcoolului şi cărnii de porc, chiar şi în mici cantităţi.

Dar iată că m-am luat cu vorba şi nici nu mai ştiu de cîte ori am lansat build-ul cel spectaculos, ba între timp am ajuns şi acasă, de unde mă grăbesc să pun punct,., şi să mă duc să încălzesc ceva de mîncare.

Peştişorul de aur şi alte povestiri irlandeze

După trezirea dificilă şi tîrzie de azi dimineaţă, cu o oarecare urmă de durere de cap, fără îndoială din cauză că am fost pedepsit că am bîrfit prea mult aseară şi nicidecum de la prea mult schnaps (cred că mulţi au sughiţat îndelung, neputînd să adoarmă), mi-am uns pe o felie de pîine nişte Saint Marcellin, în timp ce nişte camembert convenabil ales aştepta cuminte pe farfurioară să fie uns la rîndul lui pe o altă felie de pîine care urma şi ea să fie înmuiată în cafea şi mestecată cu multă poftă, întocmai ca prima.
Mmm, miam, miam! Mi-am pus atunci trei dorinţe pentru ziua de azi:
1. să merg la lucru cu transportul în comun
2. să mai pun mîna pe cîte o carte
3. să scriu azi ceva pe blog, neapărat
Aşa că m-am dus la gară şi, în timp ce mă gîndeam la ce să vă povestesc aici între două reprize de meci cu Gégé, am luat-o greşit prin nişte culoare şi m-am urcat în alt tren. După tren, am încercat să recuperez puţin din devierea de la traiectorie, luînd un autobuz în care am deschis cartea primită cadou ieri, scrisă în engleză, cartonată şi atîrnînd greu în poşetă. Am început să silabisesc concentrat şi, cînd am ridicat capul să repet în şoaptă fraza pe care o citisem a treia oară în speranţa că o voi înţelege în sfîrşit, am văzut că doamna de lîngă mine silabisea şi ea cu ochii în gol, cu un ghid de conversaţie anglé pe genunchi:
- Where is Brian?
- Brian is in the kitchen.
Privirile ni s-au intersectat un moment şi am zîmbit amîndoi complice.

Şi astfel mi-am îndeplinit deja cele trei dorinţe.

Vroiam să apăs pe "submit" cînd am fost înştiinţat prin mail de secretară că Gégé îşi serbează plecarea. Hm, acum ştiu ce pierd, dar oare cine o să îl înlocuiască?

Două tehnici de înşelare a duşmanului de clasă

1. Te duci cu toată lumea la restaurant la prînz şi începi să faci mofturi la luarea la cunoştinţă a listei mîncărurilor din meniu. Toată lumea comandă plat du jour dar tu îţi iei nişte tagliatele cu somon, avînd grijă să precizei că trebuie să fie puţin mai reci decît potrivit de calde iar sosul să fie mai doar mai puţin gras decît potrivit de gras. Ceilalţi sînt serviţi imediat, tu mai aştepţi cîteva minute, întrucît n-ai comandat plat du jour şi ia mai mult timp pînă se face, cu respect faţă de condiţiile impuse. Toţi găsesc că mîncarea lor din farfurie este bună, vinişorul din carafă e şi el acceptabil, numai sarko e un mare bou. Tu, în schimb, ridici pastele cu furculiţa din farfurie în scîrbă şi numai guşti puţin. Îl chemi apoi pe chelner şi îi faci mizerie că ce-i cu mîncarea asta pentru animale, că aşa ceva nu este posibil, etc. Chelnerul, ce să facă, îţi aduce în schimb o halcă de carne de vită în sînge, pe care tocmai ai criticat-o în meniu, dar care acum e foarte bună, sensibil mai scumpă decît tagliatelele şi se scuză pentru dezagrement, asigurîndu-te că nu îţi va lua un ban în plus faţă de comanda iniţială.

Ca o subtehnică, merge şi să comanzi ce-i mai scump în meniu, ceilalţi luîndu-şi paste, iar la sfîrşit să propui cu un aer nevinovat să împărţim nota frăţeşte ca să nu ne mai complicăm în calcule cu virgulă.

2. La ora două fără un sfert se pleacă în haită la cafeneaua întreprinderii. Obiceiul e ca în fiecare zi să plătească altul, pînă ce vine rîndul fiecăruia. Cînd e rîndul tău, în drum spre cafenea, intri la toaletă şi rămîi un timp. Cînd ieşi de acolo, te aşteaptă deja o cafea pe măsuţă şi poţi astfel interveni liniştit în mijlocul unei discuţii pasionante despre ultimul episod din "Les experts".

În schimb, cînd toaletele sînt ocupate toate, eşti obligat să mergi cu restul lumii. La cafenea scoţi din buzunar cartela magnetică pentru a plăti şi vînzătoarea îţi spune că trebuie să o mai încarci cu bani că nu sînt destui. Atunci te întorci spre ceilalţi şi ceri senin o cartelă de la cine are. De obicei se va găsi cineva să o întindă pe a lui.

Deadlock

Mi s-a reproşat deunăzi prin viu grai că înainte povesteam mai multe pe aici şi că scriam mai puţin cu perifraze.
Eu aş vrea să povestesc dacă aş avea şi altceva de povestit decît ce-am mai făcut de dimineaţă în ambuteiaj. Căci da, dragii mei, spre exemplu astăzi, viteza cea mai mare am avut-o rulînd în parcare. Şi nu, bicicleta nu e o soluţie decît dacă eşti campion mondial la slalom printre maşini şi pedalat pe lîngă camioane în unghiul mort de pe dreapta, iar transportul în comun nici el nu e soluţie căci e inexistent în împărăţia lui Gégé. Nici nu ştiţi ce-a fost azi dimineaţă, cu vînturi de 100km/h, cu ploaie în rafale şi soare în pauze, cu un camion mare încărcat cu camionaşe mici pus de-a curmezişul drumului, cu fum des alb ieşind dintr-o clădire de departe, urmat de sirene de pompieri, cu moşul al cărui vehicul a făcut scîrţ cu bara din spate a bentleiaşului meu într-un sens giratoriu, cu traversarea în doar 50 minute a unui pod de 300m. Radioul l-am închis că începuse să îmi hîrîie neplăcut în urechi de la a treia ascultare a aceloraşi ştiri insipide, nici măcar ziarul nu mi-a mai venit să-l citesc de nervi, trusa de machiaj era în portbagaj, iar aifonului i se terminase bateria.

Respect

În birou sînt două studente care fac un stagiu. Mi se adresează cu "dumneavoastră". Cînd m-am întors din insule, m-au întrebat chiar:
- Aţi petrecut bine în concediu?

De cînd port în fiecare zi costum, pînă şi eu am tendinţa să mă adresez mie însumi cu dvs.

Întoarcerea din insule

Cu emoţie adîncă am băgat de dimineaţă cheia în contactul bentleiaşului, rugîndu-l printre dinţi să pornească fără prea multe insistenţe, după ce toată noaptea l-am visat pe Gégé rotindu-se deasupra capului meu cu aripi de liliac, ţipînd cu voce de cucuvea:
- Aşa, ai plecat în insule şi m-ai lăsat de izbelişte, ţine de-aici un cioc în cap ca să te înveţi minte!
Şi trosc, un cioc în mijlocul cheliei.

Foarte interesant este faptul că acum, după ce m-am trezit şi stau cu ochii injectaţi şi ficşi în direcţia monitorului, aşteptînd să treacă vremea, dacă duc mîna în creştet, părul este tot aşa de des cum îl ştiu, dar că simt o umflătură de cucui cam pe unde ar fi trebuit să lovească ciocul încovoiat al lui Gégé.

Am fost aşadar în insule, cu gîndul să beau cocteiluri cu umbreluţă sub un cocotier din care au fost culese în prealabil nucile de cocos, pentru că am înţeles că te poţi lovi foarte tare dacă îţi cade una în cap. Mi-am amintit pentru ocazie cum mi-a căzut o castană în cap în Tîrgu Cucu pe la sfîrşitul lui august acum mulţi ani, cînd mergeam pe jos înspre Politehnică ca să dau un examen la Algebră lineară. Se pare că a fost o castană norocoasă, pentru că, atunci cînd m-am trezit din nou la realitate pe patul de spital, aveam o notă proaspătă şi bună în carnet la obiectul sus-menţionat. După ce am terminat cu amintirea am mai plănuit pentru insule ca, la adăpostul ochelarilor de soare, să pot arunca în voia cea bună diverse priviri în stînga şi în dreapta fără să risc să primesc diverse proiectile în cap, printre care aş enumera poşete cu nicovale ascunse înăuntru sau de-a dreptul tuburi de scafandru.

Planurile făcute nu s-au îndeplinit întocmai pentru că se pare că cineva care mă iubeşte mult de tot mi-a aranjat bine ploile. Astfel, de îndată ce am aterizat în emisfera de sud, am constatat că oamenii pe acolo se hrăneau doar cu cîrnaţi cu muştar, beau schnaps de corcoduşe şi multă bere produsă alături la Zillertal şi în loc să cînte la ukulele, cîntau din gură cu iolarioho. În plus erau îmbrăcaţi cu pantaloni scurţi din piele cu bretele şi pe cap aveau pălării frumos împodobite cu pene de vulpe. Cînd am întrebat pe un nene din ăsta unde naiba sînt cocotierii din care au fost culese în prealabil nucile de cocos, acesta mi-a răspuns cu un foarte amabil, dar ferm, Ja bitte şi mi-a întins o pereche de schiuri şi nişte clăpari. Cum nu prea părea că glumeşte, a trebuit să accept cadoul oferit, aşa că cinci minute mai tîrziu ascultam, aşezat pe bancheta teleschiului, adăpostit de ochelarii de soare care şi-au dovedit astfel utilitatea, pe doi elveţieni francofoni care admirau fermitatea limbii locale, cu ajutorul căreia o întreagă populaţie a putut fi ţinută în ordine şi disciplină, spre deosebire de limba franceză care este pour les romantiques, cum spunea primul elveţian şi pour les homosexuels, aşa cum remarca cel de-al doilea.

De îndată ce teleschiul m-a adus pe vîrful unui munte unde singurul cocotier era desenat pe o reclamă la o maşină nemţească lipită pe un stîlp de teleferic, am remarcat o pancartă pe care scria ceva cu achtung, urmat de o pictogramă cu un schior lovit la cap pe motiv că nu purtase ochelari de soare. Eu aveam ochelari de soare, aşa că nu mă privea direct anunţul lor. De altfel, am dedus că achtung trebuie să fie o expresie de felicitare, căci aşa mi s-a strigat în repetate rînduri în urma mea în timp ce coboram cu graţie pîrtiile acoperite de zăpadă artificială - în insule temperaturile sînt destul de ridicate în perioada de faţă - fără îndoială din cauza stilului meu desăvîrşit de a schia. Atunci cînd, intrînd pe o porţiune marcată ca periculoasă a unei pîrtii, schiul din stînga a luat-o înspre dreapta şi cel din dreapta înspre stînga, figura rezultînd într-o alunecare necontrolată pe spate direct înspre sportivii care urcau pe margine pe schiuri cu piele de focă - un animal local cu carnea foarte apreciată - am simţit cum ating punctul culminant al măiestriei mele sportive. Chiar şi domniţa pe care am evitat-o în ultimul moment graţie experenţei şi tehnicii perfecte a lăsat să îi scape un puternic achtung, rămînînd cumva înmărmurită. Mi-a mai zis şi ceva cu nicht gut şi şi-a continuat apoi nervoasă ascensiunea, de unde am dedus eu că invidia e mare, dom-le, pe aceste meleaguri, dar că politeţea şi educaţia îi împiedică să ţi-o zică în faţă, aşa că te laudă şi îţi întorc fundul, pufnind.

Tot admirative au fost şi remarcile la adresa mea ale unor românce cu care am avut plăcerea să călătoresc în autobuz la sfîrşitul primei zi de aventuri sportive, moment în care farmecului personal îi lipseau ochelarii de soare, întrucît aceştia nu-şi mai găseau utilitatea în acel moment al zilei, fiind seara:
- Uite, fă, cum s-a bronzat şi ăsta pe faţă! Hă hă hă!

Eu le-am iertat, pentru că aşa e frumos şi că de multe ori mă surprind pe mine însumi cu un comportament similar, cum a fost cazul a doua zi în insule. Atunci m-am întîlnit cu alţi români pe o pîrtie, o ea şi un el bronzaţi la fel de frumos ca şi mine, cu mînecuţe pe faţă. Eaua era agăţată de gîtul elului care manevra cum putea din snowboardul lui şi schiurile ei. Ea zicea pe un ton plîngăreţ că hai măi Costele să coborîîîm că e două jumate şi mi-e frică de mor, hai mă că mi-e frig şi am îngheţat toată, nu-i aşa iubi că mă duci diseară la disco, nu-i aşa că mă iubeşti?

Desigur că am întîlnit în insule şi nişte francezi care bineînţeles că erau total nemulţumiţi de prestaţiile gastronomice ale restaurantelor de pe pîrtii, dar care recunoşteau cam cu jumătate de gură că preţurile sînt de vreo 3 ori mai puţin hoţeşti decît în staţiunile franceze. Ba aş putea spune că atunci cînd a rîgîit unul dintre ei care criticase ceva mai devreme cu vehemenţă vinurile locale, s-a simţit o adiere discretă de schnaps în toată valea.

Dacă tot am revenit la francezi, trebuie să revin şi eu la ale mele, că tocmai îl aud pe Gégé pe hol. Am aflat că are o casă în Corsica, el fiind parizian, şi că i-au mărit de curînd băieţii taxa de protecţie, aşa că trebuie să mai muncească puţin să mai cîştige nişte bani, deci n-o să iasă la pensie în curînd. Pa pa şi mai vedem.

Foaie verde

Abeesurile scrîşnesc de durere
Am ajuns în cîrca ascensorului la etajul 25
Oracolul din Delphi rînjeşte de dupa uşa sălii de curs
Era mai bine acum cîţiva ani.

Zvîcnetul piticului de pe creier

Stînd în buşoane, devii filosof sau te machiezi în retrovizor sau mănînci un sandwich, lăsînd firimiturile să îţi cadă în poală.

Indian, indian

Se întîmplă lucruri extraordinare: pe periferic circulă rar cîte o maşină şi atunci cînd trece, o face în marşarier. Se vede de pe geam.

Azi o colegă a distribuit cu dărnicie bomboane aduse dintr-un voiaj extraordinar la capătul lumii. Aveau un gust foarte bun, n-am mîncat niciodată bomboane mai bune. După degustare, i-am adresat o vorbă bună pînă şi lui Gégé. Cine e Gégé? Un moşneag enervant, "în Cobol era mult mai simplu". Am aflat apoi că bomboanele au o anumită concentraţie de coca.

Cravata mă strînge.

Reflecţii în pas cu moda

Deoarece începusem să primesc observaţii mai mult sau mai puţin pline de umor din partea unor binevoitori de la birou şi nu numai, am luat hotărîrea majoră a achiziţionării unor articole de îmbrăcăminte (şi a unui nou deodorant), profitînd totodată de perioada de reduceri în curs. Cum stă bine oricărui inginer, am întreprins un amplu studiu. Astfel, mai multe variante de ţinute potrivite cu statutul social s-au prezentat, din care am selecţionat două care mi se păreau mie mai importante, datorită potenţialului de re-integrare în societate pe care îl reprezintă:

I.) ţinuta de salariat la bancă, menită să acorde un prestigiu deosebit muncii de birou, să arate respectul faţă de interlocutorii din şedinţe şi care se compune din:
- pantofi cu vîrful ascuţit sau nu, acoperiţi de un strat fin, dar protector, de praf care mai are rolul de a ascunde încreţiturile urîte ale materialului sintetic (sau nu) din care sînt făcuţi
- şosete cu michimauşi
- pantaloni de stofă care lucesc în fund cu sclipiri de culoarea scanului ergonomic pe care au onoarea să se aşeze zilnic, chiar de la a doua purtare, călcaţi cu dungă ce se pierde undeva în nişte cute ceva mai sus, la spate, cam pe acolo unde încep să lucească
- chiloţi de tip boxer, cu michimauşi
- cămaşă asortată pe care se poate vedea o urmă de fier de călcat dacă se dă puţin la o parte reverul stîng al
- hainei de costum pe al cărei guler a nins puţin cu mătreaţă. Această haină este confecţionată din acelaşi material cu pantalonii de mai sus şi prezintă nişte încreţituri foarte frumoase în dreptul şalelor, de la acelaşi scaun ergonomic sau poate chiar de la scaunul automobilului cu care salariatul s-a născut lipit de fund. Buzunarele se cască puţin deoarece în cel din stînga se ascunde un telefon mobil ce cîntăreşte 450g, dar care ştie să facă multe iar în cel din dreapta se află portmoneul burduşit cu cărţi de credit şi diverse badge-uri, din care cel mai important este acela cu care se poate plăti deliciosul espresso de la barul întreprinderii de două ori dimineaţa şi de trei ori după-amiaza.
- cravată cu michimauşi care se va arunca cu un gest ferm peste umăr, ori de cîte ori va fi nevoie în timpul mesei de la cantină, cînd se vor consuma, aţi ghicit, orez cu peşte

II.) ţinuta de tătic tînăr (şi frumos) ieşit cu ficiorul la tobogane într-un parc dintr-un cartier de bogaţi, în uichend, alcătuită după cum urmează:
- adidaşi de marcă sau ciocate în picioare, 150 de neuro minim
- blugi din aceia strînşi pe glezne şi înguşti pe fund, cu turul căzut, ca să împiedice orice mişcare liberă, dar producînd un efect ravisant mămicilor de sex feminin care admiră de pe margine performanţele tăticului care se dă pe tobogan
- chiloţi CK ai căror elastic ar trebui să se vadă discret deasupra blugilor căzuţi pe vine dar nu se vede din cauză că afară e frig şi şoldurile sînt acoperite de pulpanele unui
- pardesiu cu coate din piele, murdar cu nisip la spate, deoarece nu te poţi juca cu lopăţele şi găletuşe fără să te murdăreşti măcar puţin
- două fire albe subţiri din plastic ieşind din buzunarul pardesiului, asortate cu albul elasticului de la chiloţi, ca să creadă mămicile că ai aipod
- fular verde legat stil juvăţ la gît, asortat cu barba nerasă secsi şi părul vîlvoi presărat savant şi el cu firicele de nisip

Rămîne de văzut totuşi cum pot fi împăcate cele două ţinute, ştiut fiind faptul că barba nerasă secsi nu este acceptată în întreprindere nici măcar vineri, cînd e zi de chejuăl fraidei, iar ca să crească aşa frumos pînă sîmbătă dimineaţa nu prea e vreme.

La aniversară

Azi e 20 ianuarie. Da, şi? Păi nimic, azi e ziua în care mi-a venit să scriu că în noaptea dintre 14 şi 15 ianuarie am avut un coşmar că am luat un 2 la română din cauză că n-am ştiut să recit Sara pe deal. Ptiu drace!

Azi nu mai dau premii, că se pretează la confuzii şi interpretări. Pa.

Urări de bine

Auziţi, dacă îl prind pe ăla de a inventat "ferma pop-up" pentru copii, cu "pliage facile", îi rup picioarele. Auziţi?
Îţi rup picioarele, bă!

Mizajur: Lăudat fii tu, ô effi11, pentru vorbele tale pline de înţelepciune în faţa cărora mă înclin cu adînc respect:

Tu suis bien la notice, et tu attends que ça marche! Car curieusement, ça finit toujours par marcher (ça peut être très long...); tu as l'impression de faire toujours les mêmes mouvements 30 fois de suite, et puis tout d'un coup, c'est plié, tu ne sais pas pourquoi.
Autre technique: tu essaies plusieurs fois et quand tu sens que tu commences à t'énerver, tu arrêtes, tu recommences un peu plus tard et tu y arrives du premier coup!!