Caut asociat ca să cumpăr un pui

Clientul 1: Nu vă supăraţi, vindeţi brînză din asta şi la bucăţi mai mici?

Vînzătoarea, ezitînd: Nu le-aş prea tăia, pentru că sînt deja tăiate în jumătate. Mai mici de atît nu prea se cumpără.

Clientul 1: Eu totuşi nu vreau decît un sfert. Ce pot să fac?

Clientul 1 către ceilalţi clienţi: Nu vrea nimeni să cumpere un sfert de brînză?

Clientul 2: Ba da, hai că iau eu.

Vînzătoarea, rîzînd: Vedeţi? Aţi găsit o soluţie. Mulţumesc.

Clienţii, plătind: Sărbători fericite.


Cît despre noi, dragi prieteni, ne-om mai scrie, citi, zări, de-om fi sănătoşi - ceea ce ne dorim - pe la anul.
Toate cele bune.

Automobilul, simbol al ascensiunii sociale

Un SDF* de vreo 40 de ani a fost găsit marţi după amiază mort de frig în maşina sa la Lyon.

Ce chestie, să-ţi permiţi o maşină (asigurare, benzină, reparaţii) şi să n-ai unde locui!

-----
* SDF - sans domicile fixe, om al străzii

Revelaţia momentului

Există lucruri care îţi intră în cap pe nesimţite, apoi rămîn acolo ascunse şi te influenţează cu perversitate fără ca să-ţi dai măcar seama. Adînc am mai zis-o şi de data asta!

Am intrat săptămîna trecută în libraria din localitatea de baştină cu gîndul să fac un plin de cărţi. Recunosc că nu m-au atras tare multe înăuntru deşi este de remarcat faptul că se găseau acolo mai toate titlurile la modă în vest. Eu căutam ceva mai băştinaş, mai proaspăt şi care să mă intereseze, bineînţeles. Cînd dădeam să ies dezamăgit, zăresc oropsită într-un colţ o carte scrisă de un personaj pe care l-am cunoscut de mult în realitate.

Eu lucram la camera 13, desfăceam calculatoare şi mă certam periodic cu o domniţă de la redacţia economică pe care recunosc cu ruşine că am făcut-o cîndva vacă, iar el scria cu vreo două camere mai încolo despre "ilevul Nelu" în pagina de umor a ziarului. Îl citeam periodic, "mă rîdeam di mă strîcam" şi apoi uitam. Acum îl văd în volum. Interesant. L-am cumpărat aşadar de îndată şi, cu complicitatea binecuvîntată a transportorului electric în comun cu care mă deplasez zilnic spre locul unde produc bani şi atît, citesc şi "mă rîd di mă strîc".

Şi ce crezi că a constatat băiatul? Că afară e la feeeel. Pardon, am încurcat filmele. De fapt am constatat cînd rîdeam azi dimineaţă că textele lui parcă ar fi fost scrise de mine. Nu, mă înşel, de fapt sînt scrise aşa cum aş vrea eu să le scriu pe ale mele. Cred că e cazul să mă las de meserie.

Pe plicuri am mai citit şi că, înainte de vopsire, ouăle trebuie fierte ca să fie tari; deoarece le-am pipăit coaja, am ciocănit-o cu unghia şi nu mi-a părut defel moale, mi-am închipuit că fuseseră deja fierte de cineva.
Cip Ieşan - Cum am făcut ouă roşii, galbene şi albastre, în volumul Întoarcerea punguţei cu doi bani, editura Polirom, 2005

Nu am ratat

Motto: Vreun premiu academic pentru opera mustăciosului de lipsa căruia se plîngea o anume parte a blogosferei nordice? Dar mustăciosul ar fi întîmpinat o asemenea propunere cu un rîs homeric sau, după dispoziţia momentului, cu acel surîs de indulgenţă miloasă ce-l avea pentru nimicurile lumeşti.

• Canalul de manele. Excepţional.
  Videoclipul meu preferat e acela cu copila care primeşte apeluri pe telefonul mobil cînd se află în sala de clasă, de la un domn pe la vreo 40 de ani. Iese apoi în curtea şcolii unde încinge cu colegele şi cu respectivul domn un cîntec cu dans prin care îşi exprimă sentimentele. Îmi plac mai ales cadrele care insistă spre zonele pelviene aparţinînd participantelor la horă.
• Aventurile familiei Vijelie. Magnific.
  Puteţi face astfel o incursiune în viaţa de zi cu zi a unui om talentat. Protagonistul emisiunii are şi un clip pe canalul de mai sus, foarte bun. Se plimbă cu un beemveu cu şofer şi plînge ceva, dar din cauză că a trebuit să mă duc la masă nu am putut afla ce.
• Concertul de muzică de cameră ţinut de nişte entuziaşti ai muzicii în urbea X, la iniţiativa primăriei şi a unui director de şcoală, om de aleasă cultură, dascăl între dascăli. Talentul celor trei viori şi al violoncelului a fost umbrit pe alocuri de elevii aduşi cu forţa întru umplerea sălii şi de telefoanele lor care nu încetau să sune.
  Merită de amintit aici despre cum era decorată sala mare a bibliotecii orăşeneşti unde a avut loc evenimentul cultural: pe peretele din spatele artiştilor, între două panouri cu citate de Eminescu despre Bucovina se afla steagul naţional, alături de cel al Uniunii Europene. Cred că mint dacă spun că pe ceilalţi pereţi se aflau şi icoane, dar oricum, tare bine-ar mai fi stat acolo!
  
• Din dragoste. Tulburător.
  Nelu din Galaţi locuieşte o vreme la ibovnica lui din Braşov, care stă cu maică-sa. Cam beţiv Nelu ăsta, dar pseudo-soacra lui afirmă că părea băiat bun. O pune de-un copil cu domnişoara, după care dispare în natură, adică la Galaţi, unde are deja o nevastă şi un alt copil. Realizatorul emisiunii se duce după el şi îl aduce în studio să se confrunte cu fosta lui iubită şi cu mama ei, prilej de trăiri înalte.
• Friptura de mistreţ cu sos de coacăze de la un restaurant local. Fără comentarii.
  Atîta doar că vinul a fost excepţional de prost.
  


• Crăciunul perpetuu şi repetitiv din IC552 Suceava-Bucureşti, cu sau fără Hruşcă (de altfel un exemplu strălucit de reconversie profesională). Se poate constata că cel care a selecţionat pentru CFR potpuriul de melodii de sezon din repertoriul autohton sau internaţional este un mare cunoscător, cu gusturi delicate, un estet. Nu am înţeles totuşi ce căuta printre melodii o colindă interpretată de fratele Şeicaru, despre care se ştie că nu este o somitate în materie.
  - Domnule naş, n-aţi vrea să daţi mai tare şi să închideţi?
  - Nuuuu, nu se poate, aşa e din construcţie. Da' ce, nu vă place?
  Aşadar 6h06' cu precizie nemţească pe ritm de gingălbelşi, treipăstori, flori dalbe, oholinait (sailăntendbrait) şi de zgomote de tipul "ţac-fîîssssss" produse la fiecare trei secunde de către o uşă automată ce se încăpăţîna să se tot închidă şi nu reuşea. În locul ei, pe la Vereşti aş fi lăsat-o baltă. Noroc cu celularul unei domnişoare din faţa mea, care din cînd în cînd îmi amintea cu sonorul la maxim melodia aia cu versuri frumoase din Mişăn imposibăl:
  

  Ta! Na-na-na. Ta! Na-na-na.
  Ta! Na-na-na. Ta! Na-na-na.
  Tànanaaaaa, tànanaaaa
  Tàna!

  După Ploieşti i-am cerut naşului CD-ul cu melodiile de neuitat pe care le-am ascultat în buclă, în vederea continuării feeriei sonore şi în altă parte, dar mi-a zis că nu poate să mi-l dea. Păcat.

Dii căluţ la Rădăuţ'

N-am găsit altă rimă.

Ultima oră: Conform autorului anonim, cel care transmite folclorul prin viu grai, versiunea originală a poeziei ar fi următoarea:
Ghie căluţ la Rădăuţ'
Să cumpăr un covriguţ
Covriguţu-i de mîncat
Şi căluţu-i de mînat:
Ghie, ghie, ghie, ghie ...

Nu ştiu însă dacă recitarea poeziei este însoţită de un dans, ca o probă a caracterului sincretic al folclorului. În mod sigur însă se pot face următoarele: pe la vreo 10-11, cînd florile de pe geam se vor fi topit, se ia copilul pe genunchi în faţa ferestrei prin care se văd căruţele faetoanele care trec pe drum şi se recită poezia. La sfîrşitul ei, se mişcă ritmic din genunchi pentru a simula trapul căluţului. Copilul rîde.

Aha, şi încă ceva. Obligatoriu la Rădăuţi. Altfel nu merge.

Serviciul pentru clienţi

Ieri am sunat la serviciul pentru clienţi de la Ikea, hotărît să mă cert cu ei puternic pentru o livrare ce tot întîrzie. Şi totuşi cum să te cerţi cînd domniţa de la telefon mi-a vorbit direct în româneşte de îndată ce i-am zis cum mă cheamă?

Personaje extraordinare în întîmplări extraordinare

Cineva mi-a mărturisit într-o existenţă anterioară că:

- Bă Iliuţă, într-un cotlon din străfundul tău zace un romantic!

În fiecare român zace un Hagi*. Iar dacă nu zace un Hagi, atunci măcar un Eminescu, sau un Blaga, iar dacă nu şi nu, atunci un Arghezi sigur, poate chiar un Sadoveanu.
Ştiind că eu sînt român, iar un Hagi nu poate să sălăşluiască zăcînd în mine, datorită aversiunii cu spume ce o manifest pentru sportul rege şi ţinînd cont de prima afirmaţie, aia cu romantismul, rezultă că în mine zace un Eminescu. Clar.

Ce vreme frumoasă a fost ieri! Un soare şi-un senin, tot universul părea să conspire pentru împlinirea legendei mele personale, aşa că am hotărît să practic o ocupaţie demnă de un romantic ca mine: datul cu rolele. Însuşi Hummerul a pornit chiar de la prima cheie, aşa că pe la nouă jumate dimineaţa am pornit voios spre Bois de Boulogne.

Nu mi-a trebuit mult să constat - doar după prima intersecţie - că cel puţin şaizeci de milioane de parizieni au avut aceeaşi putain de bonne idée ca mine, să profite de vremea frumoasă. Locuri de parcare bineînţeles că nu mai erau în zona vizată, aşa că a trebuit să mă învîrt vreo jumătate de oră fluierînd a pagubă şi să cedez, parcîndu-mă într-un loc la marginea drumului, separat de aleea pentru rolleri de vreo 50m de teren nisipos presărat pe alocuri cu smocuri de iarbă. Cine s-a urcat vreodată pe nişte patine cu rotile ştie la ce mă refer cînd spun cît de mult am apreciat traversarea celor 50m. Acuma terenul nisipos n-ar fi reprezentat cine ştie ce problemă, dar după ce am ajuns pe alee şi am dat vreo două trei vîsle, am nimerit taman în mijlocul unui grup de trei pitbulli şi încă pe-atîţia bull-terrieri care se hîrjoneau zglobii şi în tăcere sub privirile stăpînilor care profitau liniştiţi de un trabuc sub lumina veselă a minunatului soare de decembrie. Mi-am amintit astfel brusc de axioma că fiecare parizian din cele şaizeci de milioane ce ieşiseră la plimbare are minim trei căţei din ăştia care nu muşcă şi cu care ies la plimbare duminica în Bois de Boulogne.

Din fericire, cele şase patrupede n-aveau prea multă treabă cu mine, nu m-au onorat nici măcar cu un mîrîit acolo, deoarece cu puţin timp înainte trecuse pe acolo altcineva mai puţin norocos decît mine. Nu acelaşi lucru se poate spune şi de vînticelul umed şi rece care adia primăvăratec printre copaci şi care m-a determinat în cel mult 30 de minute să parcurg în sens invers cei 50m nisipoşi cu fălcile încleştate de frig, întrebîndu-mă pe bună dreptate cum naiba fac acei alergători în pantaloni scurţi ce tot treceau pe lîngă mine afişînd zîmbete tîmpe.

Cum activitatea sportivă părea compromisă, am ales să purced perpedes prin pădure şi să mă bucur de slalomul printre prezervativele folosite presărate peste tot şi de huruitul persistent ce venea dinspre bulevardul periferic. Mi-am putut închipui cu uşurinţă cît de frumos cîntau păsărelele şi cum susura apa de izvor odinioară, cînd regii Franţei străbăteau pădurea în drum spre Versailles, sau cînd hălăduiau la vînătoare în vajnic sunet de corn, care suna, însă foarte puţin.

Dar de unde plecasem? Aaaa, da măi, cică zace în mine unu' Eminescu.



----
* Vorbă din bătrîni

Omul cavernelor

Mai demult, cînd lucram cu o echipă mai mare la un proiect, am cunoscut un tip de origine sîrbă, dar care vorbea perfect româneşte. Îmi plăcea de el şi de aceea am păstrat legătura chiar şi după ce proiectul s-a terminat şi ne-am împrăştiat care încotro. Om fin, cultivat, mă rog, nu eram eu de acord cu vederile lui cam prea de stînga, dar era o plăcere să stăm de vorbă şi să polemicăm pe marginea cafelei în pahar de plastic.

De la o vreme venise să lucreze la proiect un alt român. Cum am aflat de venirea lui, am mers să-l salutăm.
- Bună ziua.
- Ah, d'accord. Bonjour.

N-am mai intrat în birou la el niciodată şi nici n-am mai cătat să-i vorbesc.

Luni a venit într-un birou alăturat o colegă cu nume şi simpatic accent româneşti. Cum e obiceiul, şeful ei a plimbat-o pe la toată lumea să o prezinte. Toţi se întreceau în enchanté-uri, numai eu am fost încîntat. Reacţia ei a fost agreabilă, nu s-a supărat, ba chiar a glumit relativ la originea noastră comună. Mi-am şoptit atunci în barbă că trebuie să ieşim din cînd în cînd la o cafea, în virtutea bunelor relaţii între compatrioţi.

Numai că de atunci, de cîte ori o văd, trece ca un avion invizibil pe culoar, cu Mach 3 şi n-apuc să-i propun nimic. Sper să nu-şi imagineze că-s cine ştie ce sălbatic.

Ultima ora: Mission accomplished.

Telenovelă

Dacă nu se înţelege nimic din rîndurile următoare să ştiţi că nu e grav deloc.

Mai demult, cînd mai scriam una-alta pe aici în legătură cu ce scriau alţii prin alte părţi, nişte minitehnicuşi, alături de alte consideraţii criptice legate de CMS, RSS, blogosferă, mi-au reproşat că nu pun legături hipertextuale la spusele celorlalţi. Lipsa legăturilor era parte din lene, dar de multe ori voită. Oricum, cei vizaţi, fiind un cerc restrîns, se recunoşteau şi reacţionau în consecinţă. Acuma mă gîndesc oare cum s-ar putea face să pui o legătură undeva într-un text şi cînd faci clic pe ea să te ducă fix într-un subconştient oarecare.

Însemnare în 56K sau Moment de graţie

E sîmbătă dimineaţa. Afara a început să ningă uşurel, se vede prin perdea. Steagul francez atîrnă bleg deasupra deasupra intrării grădiniţei din faţă.

La aparat a început Estudio Op. 6 no. 2 no. 11 de Fernando Sor. La chitară e Narciso Yepes. Melodia curge molcom, un refren neînchipuit de frumos pluteşte în aer dar nu vine. În sfîrşit iată-l, dar melodia e deja la sfîrşit.

Afară viscoleşte de-a binelea.

Savantă discuţie despre amenajări interioare

Încetul cu încetul îmi descopăr valenţe nebănuite. Dintr-o viaţă anterioară ştiu deja cum se schimbă garnitura de la robinet. Rămîne să aflu de unde se închide apa. Dar nu e o problemă, voi face săpături arheologice şi voi găsi pînă la urmă. Iar acum am chiar şi o maşină de găurit, cu care chiar am dat găuri în perete în care am băgat şuruburi cu diblu!

Veni vremea să pun perdele. Am făcut deci amănunţite prospecţiuni pe la Ikea, Conforama şi Leroy Merlin, unde am identificat diversele posibilităţi. Apoi mi-am zis că nu strică să lansez o dezbatere publică despre diversele tendinţe în materie: panouri, jaluzele sau perdele, bare de aluminiu sau şină.

Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că nici G. şi nici S. nu posedă perdele sau vreun accesoriu echivalent în locuinţele lor. În plus, nici nu intenţionează să se doteze cu aşa ceva, motivînd că ei nu au vizavi. Oricum, în viziunea lor, este mult mai agreabil să stai în apartament cu geamurile goale pentru că îţi intră mai multă lumină în casă. O perdea, oricît de fină, împiedică lumina să pătrundă şi în plus conferă interiorului un aspect cît se poate de dezagreabil. Fără perdea, turnul Eiffel rămîne mult mai bine vizibil. Un avantaj ar fi totuşi faptul că o perdea mai opacă ar elimina în timpul zilelor însorite reflexele nedorite în ecranul televizorului pe parcursul vizionării DVD-ului cu ultimul episod din Stăpînul inelelor, moment în care admirarea turnului Eiffel nu este chiar atît de necesară. Dezagrementul cu reflexele poate fi împiedicat şi prin folosirea storurilor exterioare, dacă imobilul este dotat cu aşa ceva, ceea ce se pare că este cazul pentru ambii interlocutori. Singura situaţie în care se acceptă mascarea vederii cu accesorii de tip perdea este aceea în care există un vizavi de unde cineva cu tendinţe voyeuriste ar putea privi cu neruşinare în interiorul wigwam-ului, deşi ei ziceau că pe timpul zilei nu este extrem de deranjant şi iarăşi pe timpul nopţii storurile exterioare sînt foarte utile. În plus, ele permit o mai bună izolare termică a apartamentelor, de îndată ce radiatoarele electrice au fost stinse.

Nevrînd să par un ciudat, n-am vrut să îmi expun convingerile intime - izvorîte din surse culturale diferite de ale lor - că pentru mine o cameră fără perdele, chiar şi fără vizavi, are un aspect de sală de aşteptare din gara de la Gălăneşti. Dar am luat notă de păreri şi astfel, curios, am aruncat nişte priviri în stînga şi în dreapta. Am văzut că toţi vecinii de la blocul din faţă au perdele la geamurile de la dormitoare şi de la sufragerii. Niciunul nu a prevăzut nimic pentru bucătărie, dar mulţi îşi ţin perdelele legate stil cortină pe timpul zilei. Îm amintesc că la vechiul apartament, unde n-aveam vizavi, dar aveam un bun post de observaţie, cei de la etajele superioare din blocurile mai mici din jur nu prea aveau perdele. Altfel, remarc totuşi că în magazine se găseşte cu uşurinţă tot ce trebuie pentru instalarea lor.

Aşa că singura concluzie ce pot să o trag de aici e că unii au perdele, iar alţii n-au.

Pascal la Bucureşti

- Alo.
- Alo. Vroiam cu şefa.
- Nu e, are o zi de concediu, vrei să-i las un mesaj?
- Nu, o sun eu mîine. Ia zi, nu cumva eşti român? Am fost săptămîna trecută la Bucureşti, pentru serviciu, la BRD.
- A, da? Ce chestie.
- Da, ce ţară frumoasă! Ce oameni simpatici! Totul s-a petrecut de minune. Mai puţin cînd am vrut să îmi cumpăr două lămpi cu abajur stil Gallé, de pe Lipscani. Am încercat să mă negoţez cu ei, eu aveam nevoie de două, ei vroiau absolut să îmi dea patru şi s-au supărat pe mine şi mi-au zis vreo două. Parcă n-aş fi fost client.
- De, ce să-ţi spun, oi fi nimerit prost...
- Da, dar în rest, a fost frumos. Se vede că oamenii încearcă să iasă din rahat. La hotel n-am lăsat bacşiş şi la sfîrşit, după ce le-am dat cheia de la cameră, m-am întors şi am cerut o informaţie, iar recepţionerul mi-a răspuns că nu mai sînt client la ei.
- Hmm, şi eu am fost la un hotel la Annecy, am stat o săptămînă acolo şi nu mi-au pus hîrtie igienică la toaletă nici după ce le-am zis a treia oară că lipseşte, aşa că vezi, oameni peste tot. E drept că la noi poate fi mai nasol, dar poate s-or mai drege treburile cu timpul.
- Ei, oricum, foarte mult mi-a plăcut. Mi-a fost cam frică de cîini, am văzut haite de vreo 3-4, dar oricum e mai bine ca acum 10 ani, cînd am văzut mai mulţi. Şi la servici frumos. M-am plimbat şi cu un Logan, ca lumea. La aeroport m-au dus cu o Solniţa, mamă, să vezi cum conducea baiatul ăla, şoferul, printre gropi! Da' l-am simţit că-i mergea mintea, faţă de boşorogii ăia de la birou, parcă-i costa ceva să ia vreo iniţiativă! Cînd i-am zis că am dat pe lămpi de 20 de ori mai puţin ca la Paris, imediat s-a interesat dacă s-ar vinde bine în Franţa.
- Aha. Şi mai mergi pe acolo?
- Da, duminică plec înapoi.
- Na, ce să-ţi zic, succes şi hai pa.
- Hai pa.

Sfîrşit de lume

Parcă s-ar fi întîmplat ieri, aşa îmi amintesc cum am intrat în camera 52A din căminul T18 (electro) din Tudor, a cărui administratoare era graţioasa d-nă Valentina Butnaru. Femeia avea să intre în anale prin afişele pe care le lipea cu obstinaţie de geamul de la intrare a căror strălucire nu ar păli cu nimic în faţa afişelor expuse pentru posteritate la avizierul Asociaţiei de blocatari. Eram proaspăt intrat în anul I şi mîna numitei doamne tocmai îmi dăduse cazarmamentul, după o zi de lupte crîncene sub geamurile de la parter ale sus-menţionatului cămin, unde se încropise un birou de cazare. Acolo activa Comitetul, ferit de ploaie şi de privirile indiscrete ale aspiranţilor la un pat pentru anul ce avea să vină.

Era noapte de acum. Uşa camerei scîrţîia plăcut în întunericul culoarului iar un parfum de flori de toamnă se răspîndea de la toboganul de gunoi aflat nu departe. În interior, în spotul lanternei aduse prevăzător de acasă, totul părea în regulă. Saltelele nu erau foarte pătate, păreau vechi doar de vreo 10 ani, uşile dulapului nu necesitau prea multe reparaţii, iar în afară de un desen cu Megadeth gravat cu migală pe o suprafaţă de 1mp a unui perete, se mai puteau distinge doar cîteva spărturi. Nimic grav, cu puţin ipsos şi o mînă de var, toate acestea puteau fi acoperite fără prea mult efort.

Reparaţiile au luat ceva vreme, două săptămîni, dar numai pentru că eram lipsit de experienţă, nu cunoşteam pe nimeni şi mă lăsasem în voia sorţii, fiind repartizat în cameră numai cu necunoscuţi. 5 eram de toţi, dintre care numai doi s-au dovedit dornici să nu trăiască în cocină, colegul din Suceava, deşi fan de Megadeth, şi eu.

Cu toate aceste neajunsuri, camera devenise un spaţiu de socializare, unde aveau să se consume o serie de lucruri de neuitat: beţii, Carpaţi, plete, muie la meca, prezervative cu apă, iubiri devastatoare terminate cu rupturi înecate în berea comercializată în borcanele ce începuseră să înflorească în Tudor, munte, primul cap în gură primit, My dying bride, Jesus Christ Superstar şi Jethro Tull. De fapt, camera devenise mai mult un concept abstract, începuse a-şi transcende limitele spaţiale. Ea se întindea de la barul Campus aflat la doi paşi sau de la sălile de seminariu din Chimie în care ne petreceam nopţile din sesiune, pînă în Gardul verde din Tîrguşor Copou de unde ne întorceam cu primul tramvai dimineaţa şi unde avusesem timp toată noaptea să încercăm paradisuri artificiale induse de vodca la 350 lei suta (rea, dar bună) combinată cu unplugged-ul Nirvanei sau, la limită, cu unplugged-ul Timpurilor noi. De notat aici că nu departe de Gardul verde se afla Grădina Bostanică, unde nu puţine nopţi am hălăduit cu chitara într-o mînă şi cu toarta în cealaltă.

În vremea de care vorbim, sfîrşitul de iunie echivala cu sfîrşitul lumii. Sesiunea se termina şi încetul cu încetul oamenii plecau acasă. Rămînea după fiecare cîte un pat gol în cameră, cu salteaua împuţită întinsă pe scheletul metalic. Urmele de pastă de dinţi începeau să se vadă pe pereţi, glorioase vestigii ale icoanei lui James Hetfield ce fusese cîndva lipită acolo. Linoleumul găurit îşi arăta culoarea verde rîioasă de îndată ce laveta ce servise drept covor era încărcată în portbagajul Daciei cu care veniseră părinţii celui căreia aparţinea. Geamul deposedat de perdea îşi arăta şi el transparenţa de beşică de porc. Iar nefericitul care rămînea ultimul în cameră nu-şi putea impiedica sentimentul de disperare, poate şi din cauza celor 5 cursuri la Analiză pe care le mai avea de citit, dar mai cu seamă din cauza evidenţei dezolante că tocmai se încheiase încă o etapă.



In incheierea acestei patetice relatări - iaca acuşi vărs o lacrimă - mulţumesc pe această cale celor trei mititei pentru urările domniilor lor.

Suspinul maurului

Thierry Ardisson este realizatorul unei binecunoscute emisiuni difuzate sîmbătă noaptea pe canalul francez France 2. El invită diverse persoane în studio şi le pune să vorbească într-un mod neconvenţional despre ce au mai făcut în ultima vreme, evident, în scopul de a le promova producţiile: cărţi, filme, spectacole.
La emisiunea din 15 octombrie au fost puşi faţă în faţă Samy Naceri, pe care l-aţi văzut probabil în seria Taxi a lui Luc Besson şi ... Salman Rushdie, venit să vorbească despre noua lui carte.
Nu am prins mult din emisiune, dar am nimerit pe France 2 tocmai în momentul în care Naceri deversa o seamă de invective asupra lui Rushdie, care tăcea. Apoi l-am văzut pe Ardisson care nu e total inocent în afacere - îşi alege invitaţii pe sprînceană, poate poate iese un scandal ceva, deci audienţă - cum încerca să-i zică lui Naceri că el e catolic practicant, dar că dacă cineva spune ceva de rău de Iisus, atunci îl lasă să spună, pentru că e libertate şi că nu înţelege vehemenţa cu care actorul îl pune la punct pe scriitor.
Se ştie oricum despre Naceri că e un gunoi, implicat în diverse chestii cu poliţie şi droguri, dar ce am aflat deunăzi depăşeşte limitele normale. Într-un editorial din 2 noiembrie în Charlie Hebdo, Philippe Val scrie următoarele:

Ardisson l-a invitat pe Rushdie în emisiunea lui, Tout le monde en parle, de acum două săptămîni. Rushdie trăieşte în Marea Britanie, nu ştie cine este Ardisson. Este trimis de editorul lui pentru a-şi prezenta cartea. El se duce naiv, ca la o emisiune literară. Ori, Ardisson găseşte inteligent să îl invite în acelaşi timp pe Samy Naceri, cunoscut pentru opiniile delicate, moravurile rafinate şi convingerile islamice. Sub bagheta dirijorului, totul s-a petrecut, în fond, cum a fost prevăzut.
Samy Naceri, mimînd gestul, a spus lui Salman Rushdie că dacă un imam i-ar da bani ca să-l ucidă, nu ar ezita să îi tragă un glonte în cap.
Salman Rushdie s-a ridicat atunci, şi-a scos casca, apoi a plecat zicînd că nu va mai pune niciodată picioarele într-o emisiune franceză. Emisiunea nu este în direct. Secvenţele violente şi infamante au fost tăiate la montaj şi pînă astăzi nimic nu a transpirat despre scandalul care s-a derulat în culise, în prezenţa lui Gérard Darmon şi Véronique Sanson [n.m. şi ei invitaţi în emisiune].

Jurnalism de la mama lui Patriciu

Săptămîna trecută citeam în Dilema:

Dar pentru ca Dilema veche să rămînă cea mai bună revistă din România, trebuie să redevenim doar jurnalişti. De aceea, am fost de acord, potrivit statutului societăţii care cerea acordul acţionarilor minoritari, ca acţionarul majoritar Mircea Dinescu să îşi vîndă jumătate din acţiuni domnului Dinu Patriciu.

Să înţeleg că dacă nea Patriciu are juma' din acţiunile lu' Dinescu la dilemă, o să ajungă ăştia jurnalişti adevăraţi?

Săptămîna asta, citind o bucată de jurnalism adevărat, aflăm că nea Pleşu călătoreşte mult, vai de steaua lui:

Călătoresc mult. Mult mai mult decît vreau. Am o imagine destul de amănunţită a companiilor aeriene din Europa. Şi am motive să firitisesc, patriotic, Tarom-ul. Serviciile din timpul zborului sînt un barometru exact al crizei prin care trece bătrînul şi, pînă mai ieri, voluptuosul nostru continent. Swissair nu mai oferă pasagerilor săi nimic, în afară de apă. Restul trebuie cumpărat la preţuri pipărate. [...]
"Europa e săracă!" - strigă, stingherită, fiecare bucăţică de pîine. "S-a terminat cu răsfăţul!" Ei bine, pe cursele Tarom, vechile deprinderi ale zborului de lux s-au păstrat. Un aperitiv, ceva cald, ceva dulce. Eşti asistat cu o simpatie vag maternă, poţi să ceri o chiflă suplimentară.

Filosofic, mînca-ţi-aş! Să scrii bancuri din astea pe un blog, mai merge, dar să le bagi la Dilema şi să mai cîştigi şi un ban, daţi-mi voie să rîd ignar şi grobian: hă hă hă!

Lecţia de limba spaniolă

Estoy
Estas
Esta
Estamos
...

Tengo
Tienes
Tiene
...

Pfui! Nu se poate şi mai simplu?
Să încercăm altă variantă.

Limba spaniolă, nivel debutant
- Una cerveza, por favor!

Limba spaniolă, nivel avansat
- Una otra cerveza, por favor!

Vecină, dragă vecină

D-lui Marius de Caen, cu stimă

Vecina mea orgasmică şi convertită la cîntat a întins coarda la maxim pe la vreo joi seara. Se pare că invitase mai mulţi băieţi ca să pregătească împreună un casting pentru Star Academy.

Pentru cei care nu cunosc, acesta este numele unei emisiuni de pe TF1 în care nişte mucoşi cu un talent presupus nativ sînt inchişi într-un castel unde iau lecţii de cîntat şi de dansat şi unde sînt filmaţi în permanenţă. O dată pe săptămînă se organizează un concert unde trebuie să demonstreze ce au mai învăţat.

Ideea este că la bază există foarte mulţi candidaţi, prilej pentru TF1 să mai umple ceva timp de emisie cu filmări din timpul selecţiei. Cred că ştiţi cum e genul. Apare unul care se crede Madonna în faţa unui juriu format din artişti consacraţi şi începe să producă, iar juriul de regulă sughite de rîs. Telespectatorii se presupune că fac asemenea.

Aşa şi vecina cu invitaţii ei. Şedinţa se desfăşura în felul următor: se ia una bucată de melodie de Brian Adams (nu pot să vă spun titlul ei pentru că reuşesc să îmi aduc aminte melodia numai cînd dorm) şi se lasă în cîntătorul de CD-uri pînă la refren. Apoi se opreşte şi asistenţa încearcă să reproducă cît mai fidel lălăiturile starului, după care iar se bagă CD-ul, etc. Şi asta fără oprire, pînă pe la 1 noaptea, oră la care nu am mai rezistat, simţind şi eu nevoia biologică de 7 ore de somn pe noapte, mi-am tras pantalonii pe mine, am urcat şi am infipt mîna în soneria uşii de unde răzbăteau mugetele. După o vreme - timp în care încercam să mă gîndesc în ce naiba mă băgasem, dacă ieşea un mascul şi îmi dădea un cap în gură - a apărut vecina în halat de baie. Pas mal du tout vecina, o corcitură extrem de reuşită euro-asiatică. Hmm, halat de baie, mai mulţi băieţi în apartament, suna interesant! Deşi începusem să ezit mi-am adunat totuşi veninul şi i-am zis fără ocolişuri că ori se opreşte ori chem flic-ii. În treacăt fie spus, am aflat ulterior că la ei, ca şi la noi, cu greu faci un flic să-şi deplaseze hoitul pentru atîta lucru. Cert este că a murmurat nişte scuze şi s-au oprit imediat. Nici aseara n-am auzit nimic. Şi nici orgasm nu a mai avut.

Începe să îmi pară rău că am oprit din ascensiune nişte stele în devenire...

Vine o vreme ...

... în viaţa omului cînd trebuie sa facă un drum pînă la Ikea ca să işi mai ia una alta prin casă.



Ultima oră
Numai ce ne-am pus centurile de siguranţă şi am dat să pornesc reactoarele, am constatat că Hummerului îi venise cheful să nu mai aibă baterie. Cum talentul meu tehnic dă pe afară, am trimis-o pe doamna cu delicateţe înapoi acasă, urmînd ca eu să găsesc o soluţie salvatoare. Am apelat atunci cu încredere la paznicul parcării care s-a oferit cu voioşie să mă împingă. Mă sui în cockpit, sun turnul de control şi mi se alocă pista 026. Ajutorul meu începe să mă împingă. Numai că omul era cam mărunţel şi nu dovedea deloc. Aşa că l-am convins să se urce el la volan şi să împing eu. Cînd prinsesem ceva viteză, am constatat că noul şofer nu ştia să ţină volanul drept şi că încă puţin şi ne izbeam în celelalte Hummer-uri parcate cuminţi la locurile lor. Nici pe frînă nu ştia să apese, aşa că numai eu ştiu cum m-am agăţat de vehicul într-un gest de disperare - cu gîndul la ordinul de mărime a asigurării ce o voi fi plătit la anul - ca să-l opresc în final la un mm de un nevinovat Porsche, a cărui tablă gri metalizat strălucea nesimţit în lumina becurilor chioare. Am hotărît atunci că e mai cuminte să mă repliez spre locul meu de parcare, fluierînd a pagubă. Atunci a apărut Făt-Frumos şi mi-a propus să pornesc de la bateria calului lui, cu ajutorul cablurilor ce le avea în coburii şelei pentru astfel de ocazii. La a doua cheie, zumzetul liniştitor al puternicului motor de 1,2 litri mi-a adus pacea în suflet. Doamna a coborît imediat şi purtaţi de bidiviu repede ca vîntul am ajuns unde ne-am dorit.

Ce frumos a fost la Ikea!

Roşu

După cum arăta cerul azi dimineaţă, sfîrşitul lumii pare o chestiune de ore.





La birou, într-o sală de şedinţe de la parter se vaccina gratis contra gripei. Deci e clar.

La cantină, bucătarii nu păreau neliniştiţi. Erau îmbrăcaţi în costume ridicole, dădeau pe gratis păhărele cu tequilla, localul fusese ornat cu ghirlande de prost gust, iar din difuzoare se scurgea Company Segundo. Pe sindicalistul de la CGT l-am văzut cu 3 păhărele de tequilla pe platou. Misterul nasului său neobişnuit de roşu s-a lămurit imediat.

Eu am mîncat chilli con carne.

Viaţa la bloc

Vecina de alături a născut acum vreo lună. De atunci, îi zîmbesc cu simpatie pe hol de cîte ori o văd. Singurul contact pe care l-am avut cu ea înainte a fost cînd i-am sunat la uşă să o rog frumos să îşi mute grătarul în colţul opus al balconului, pentru că aerul din vastele mele apartamente devenise deja irespirabil.

Vecina de deasupra avea pînă acum cîteva săptămîni minim trei orgasme zgomotoase pe noapte. La început a fost simpatic, după aceea mai puţin, ba chiar complexant uneori. Prin nu ştiu ce miracol s-a oprit din orgasme, dar a început să cînte. Din ce şi cum cîntă mi-am putut da seama că e fan Vitnei Hiuston, Sailin Dzion (cu accent quebecoz, dacă nu v-aţi prins) şi Star Ac.

De mai mult timp mă agresează mirosul de ţigară din lift. Deşi e un lift frumos, proaspăt capitonat cu roşu, dintr-un bloc burghez, se pare că cineva o comite chiar în spaţiul îngust al maşinii de urcat persoane la etajele superioare. Nu mi-aş permite să critic pe fumători cu privire la obiceiul lor care este o alegere personală, însă cred totuşi că fumatul în ascensor e un obicei cît se poate de reprobabil. Convingerea mea este întărită mai cu seamă atunci cînd vin cu o migrenă babană pe cap seara de la lucru. De aceea am compus un afiş anonim în care le sugeram în termenii cei mai politicoşi cu putinţă celor interesaţi să îşi vîre ţigara aprinsă între cele două fese în timpul celor 30 de secunde necesare urcatului sau coborîtului. Afişul a dispărut din lift după vreo două ore, iar de atunci nici nu mai miroase a ţigară.

La începuturi

Companie franco-română de navigaţie aeriană
Societate anonimă cu capital de 10 000 000 de franci
22, rue des Pyramides, Paris
Tel.: Gut: 45-09, Louvre: 05-77
Telegrame: Aireuropia-Paris

Serviciu cotidian cu avion limuzină
Pasageri.Scrisori.Colete.

Paris - Strasbourg în 2h30
Paris - Praga în 6h
Paris - Varşovia în 9h
Paris - Viena în 8h
Paris - Budapesta în 10h

Aerogările din Belgrad, Bucureşti, Constantinopol vor fi deschise în iunie şi iulie 1922.

Ce zgomote se mai aud pe la birou

Aceasta este o însemnare plîngăreaţă, o lamentare patetică precum un urlet la lună. Nivelul de alertă psihică a fost însă atins, aşa că va trebui să îmi suportaţi din nou incontinenţa bloguitoare, dar mă consolez cu ideea că nu sînt singurul cu plîngeri la activ.

Cine zice că în bănci lucrează numai oameni respectabili se înşeală. În birou sîntem trei oameni plus şefa care este autoarea unor sporadice strigăte isterice, dar folosind limbajul articulat. Biroul alăturat comunică cu al nostru printr-o gaură practicată în zid în vederea unei supravegheri mai bune de către şefa. Acolo sălăşluiesc doi oameni blînzi şi răbdători ce aşteaptă paşnic pensia ascunşi în spatele monitoarelor, alături de o dihanie de om, cu aspect între Yeti şi Hubert de Montmirail, cu voce de Johnny Halliday.

Din caverna vecină răzbat aşadar o groază de sunete începînd cu 9h30, cu pauzele de rigoare pentru cafea, şi se sting ca prin farmec la ora 16, cînd prietenul meu pleacă acasă pîş pîş, fără nici măcar să zică orvoar.
Aceste sunete eu le-aş categorisi astfel:

1. fluierături:
   
   • a pagubă
     
   • care încearcă să reproducă o melodie
   • care încearcă să interpreteze un potpuriu de melodii din repertoriul internaţional
     
2. căscaturi cu zgomot
   
   • de somn, datorită partidei de golf din uichend, terminată cu o petrecere stropită din belşug
   • de plictiseală, că iarăşi şi-a permis utilizatoarea aia să îl sune cu întrebările ei tîmpite
     
3. rîgîituri
• fiziologice
• de plăcere
  
4. răgete
   
   • moderate, atunci cînd vorbeşte la telefon cu maică-sa
     
   • aşa şi aşa cînd update-ul PDA-ului cu GPS pe care îl posedă a dat greş
   • de leu, armăsar pur-sînge, cangur în călduri, Godzilla - toate deodată - atunci cînd tocmai a terminat de vorbit cu avocatul lui, care l-a anunţat că nu poate să facă nimic ca să-i anuleze suspendarea permisului de conducere pentru condus în stare de ebrietate după serata ce a urmat partidei de golf din uichend.
     
5. nu ştiu cum să le spun, dar sună cam aşa: ghidi-ghidi-ghidi-ghidi şi sînt emise în special cînd subiectul e satisfăcut. De ce anume e satisfăcut rămîne încă de stabilit.
   
6. zgomote hi-tech
   
   • produse de ultimul screen-saver dat jos de pe internet. Calculatorului i-a fost reglat în prealabil sonorul la maxim. Am remarcat totuşi fineţea gustului: este pasionat de screen-saver-e cu ceasuri elveţiene, ale căror melodii sînt luate din repertoriul clasic. Ultima în vogă era aia cu Zarathustra a lui Richard Strauss, o ştiţi voi, cîntă la un moment dat în Magnolia, cînd apare Tom Cruise, mi se pare.
     
   • soneria polifonică a telefonului achiziţionat săptămîna trecută, al treilea anul acesta, uitat ca de obicei direct pe birou, cu vibratorul activat. Prietenii îl sună obligatoriu din două în două minute ca să îşi dea rendez-vous la o partidă de golf la prînz pe terenul din localitatea alăturată.
     

Atît pentru azi, n-am încheiere la aşa ceva. Aştept ora 4.

Cheie franceză

De vreo două luni aveam un robinet pe care oricît de tare l-aş fi strîns, apa tot curgea în chiuvetă picătură cu picătură.

Am văzut aşadar cum se instala încetul cu încetul evidenţa că fie trebuie să chem instalatorul, fie trebuie să desfac singur robinetul. Trebuie spus că nici una dintre variante nu mă bucura în exces dar situaţia ajunsese la un nivel critic zilele trecute, cu aportul nemijlocit al picăturii chinezeaşti care îşi continua insolentă ritmul neuro-percutant, plus că un auto-reproş pervers începea să îşi facă loc în mod subliminal:
- Bă, nici un robinet nu eşti în stare să repari?

Atunci am hotărît să îmi cumpăr cheie franceză.

Aceasta este o sculă pe care cred că o cunoaşte toată lumea, dar poate mai puţini ştiu că în ţara lui Molière (şi a lui Jacques Chirac, desigur) aceasta se numeşte cheie engleză. Am achiziţionat aşadar obiectul, plus o cutiuţă cu garnituri cu dimensiuni variate, ca să fiu sigur că măcar una se potriveşte, după care am venit acasă cu inima îndoită.

M-am luptat apoi cu robineţii de la care se închide apa peste tot. Odată învinşi, am purces la demontarea robinetului defect, care s-a dat bătut după vreo jumătate de oră, timp în care reuşisem să îmi amintesc de chestia aia cu braţul forţei. La constatarea că niciuna dintre garnituri nu se potrivea, cu cuvinte binevoitoare strecurate printre incisivi, am hotărît să întreb pe Google dacă nu are el vreo soluţie la problemă, ocazie cu care am constatat că îmi lipseşte un vocabular tehnic elementar în limba franceză. După încă ceva vreme, mi-a ieşit în cale un sit. Profit acum de ocazie să înalţ un pahar în sănătatea celui care l-a făcut, să-i dea Domnu' sănătate şi împlinirea tuturor dorinţelor. Am aflat atunci că dacă toate garniturile normale se cheamă joint în schimb fix garnitura pe care trebuia eu să o înlocuiesc, se cheamă clapet.

Fuga înapoi la magazin după clapeţi. Presupunînd că nu există decît un tip standard de clapet, nu m-am deplasat şi cu robinetul, pe care îl montasem la loc din cauză că doamnei îi trebuia apă la bucătărie. Am văzut la magazin că respectivii clapeţi se clasificau după faptul că aveau gaură sau n-aveau gaură. În fiecare categorie, aceştia mai puteau fi clasificaţi după diametru (fi) şi după grosime. În categoria clapeţilor cu gaură existau alte două subcategorii: clapeţi de tip Grohe şi clapeţi pe a căror cutie nu scria că sînt de tip Grohe. Apoi, mai erau clapeţi cu diametre (fi) ale găurii diferite. Îmi aminteam vag că era vorba de un clapet cu gaură, dar de dimensiuni necunoscute. În faţa unei astfel de diversităţi şi a cunoştinţelor tehnice nule ale unuia dintre vînzători, în cinstea căruia nu ridic nici un pahar, m-am întors acasă, m-am războit din nou cu robineţii şi cheia franceză, m-am întors din nou la magazin şi am identificat clapeţii cu gaură de tip non Grohe, cu diametrul de 15mm, diametrul găurii de 4mm. Grosimea nu a putut fi identificată, întrucît clapetul iniţial era atît de uzat încît orice încercare de măsurare ar fi dus la rezultate eronate. Cum aplicarea unor metode de estimare complicate îmi părea oarecum inoportună, am achiziţionat clapeţii care păreau cei mai potriviţi, cu grosimea de 4mm. Care s-au dovedit buni.

Calmul s-a reinstalat în căminul familial. În cinstea victoriei incontestabile obţinute, am ieşit la o faleză prin Parij şi am sorbit cu nesaţ o bere albă cu lămîie la terasă, cu faţa la stradă.

Cu bibiul

Şefa şi-a tras Hummer nou.

Cum ne întorceam noi ieri de la cantină dezgustaţi de la orez, am urmat-o în parcare să ne prezinte noua ei achiziţie. Cu gîndul la sticla de şampanie pe care ne-a promis-o pentru vinerea asta, am lăsat indiferenţa la o parte şi am lăudat în cor toate meritele minunatului vehicul. Se pare că am fost foarte convingători, pentru că în momentul în care eram daţi pe spate de pornirea fără cheie de contact, de alarma la marşarier, farurile şi ştergătoarele de parbriz automate, multiplele compartimente şi sertăraşe ingenioase, de sistemul de navigaţie şi de încărcătorul de CD-uri plasat undeva sub scaunul conducătorului, ne-am trezit îmbarcaţi cu forţa şi am făcut un tur de onoare al clădirii.

Sper să fie o şampanie bună. Dacă nu, oricum a promis un coleg că vine cu niscai foie gras de la un amic producător de la Toulouse şi altul care a zis că bagă şi el un Sauternes de la un negociant pe care îl cunoaşte el.

Check-in

Oare ce-o fi fost în capul celor care au pus panourile de indicaţie din aeroport la Otopeni?

De exemplu, poţi să stai la coadă să ţi se verifice paşaportul şi să fii întors din drum pe motiv de E.U. only. Cum, n-ai citit abţibildul de pe geam, nu ştii ce înseamnă? La check-in ţi s-a spus că îmbarcarea se face la poarta 5 dar pe pereţi nu vezi nimic pe care să scrie poartă, numai Gates 2 to 10 eventual. Pe monitoare, acelea care funcţionează, în dreptul zborului tău n-ai decît check-in, boarding sau delayed cichin, bordin, dileid sau ontaim. Bine că ieşire de urgenţă e scris în română.

Pînă acum nici măcar nu remarcasem, mi se părea totul natural. Cînd însă am fost cu mama sîmbăta trecută la Otopeni să venim la Paris mi-am dat seama cît de greu trebuie să fie pentru cei trecuţi de prima tinereţe şi care nu vorbesc limbi străine. Măcar dacă ar putea cere informaţii cuiva, dar, în opţiune, se mai poate beneficia şi de acreala tipei de la check-in care ne-a cerut cu dispreţ vize şi asigurări medicale sau de atitudinea de şmecher a poliţistului cu şorici la ceafă de la paşapoarte cu care a trebuit să negociem pentru chestiuni legate tot de asigurări medicale şi bilete dus-întors (deşi era totul în regulă).

Toate s-au şters ca prin farmec la intrarea în avion cînd, schimbînd cîteva politeţuri cu echipajul, la vestea că mama face prima călătorie cu avionul, comandantul zborului AF1889 ne-a plasat în primul rînd la clasa de afaceri şi ne-a propus să facem aterizarea cu el în cabina de pilotaj. La sfîrşit i-a dat mamei un certificat de botez al aerului semnat de toţi membrii echipajului. La aterizare, perfectă, am aplaudat spontan de încîntare şi pilotul ne-a atras atenţia că nu trebuia, că şi la Toronto au aplaudat pasagerii şi tot în şanţ s-au dus.

Melomanie

Cam o dată pe săptămînă sînt nevoit să-mi folosesc bolidul pentru a transporta provizii de la marele magazin cu de toate de la Défense.

Ieri am claxonat lejer o tanti care mi s-a oprit pe trecerea de pietoni să vorbească la telefon cînd semaforul era verde pentru mine. Cum nu s-a mişcat la semnal, i-am aruncat cu sete şi un "salope", după care am început să mă psihanalizez (adică sînt capabil să mă înduioşez de melci dar cînd e vorba de soarta fraţilor noştri oameni, nu):
- Da' ce-am băi nene?
Apoi, un cetăţean aflat la volanul automobilului său, pe care tocmai îl depăşeam pe banda a doua, a vrut cu orice preţ să depăşească şi el pe cineva şi mi s-a vîrît milimetric în faţă fără să semnalizeze din nici un bec, ceea ce mi-a ridicat încă puţin moralul.

Calmul a revenit imediat ce m-am dat jos din Hummer (1,2l 60CP benzină) în parcarea subterană a magazinului. Din difuzoare tocmai se auzea Agnus dei a recviemului lui Mozart. Adevărul e ca nu ştiu cine le face programul muzical la centrul comercial, dar e unul bazat rău. De fiecare dată cînd trec pe acolo se aud numai greutăţi din astea în difuzoare.

Şi nu ştiu ce e de vină - acustica din subterane, calitatea interpretării, mirosul discret de carburant ars, culoarea verde în care e vopsit pe jos, pe alocuri cu galben pentru pietoni, lumina difuză a becurilor chioare, sau toate la un loc - căci efectul e total : o stare de calm şi de plăcere ce rar o pot întîlni în lumea asta postmodernă.

La rentrée

Luna septembrie a venit. Păsările călătoare pleacă înspre ţările calde. Frunzele se îngălbenesc şi cad, formînd un covor galben. Mîndrul soare nu îşi mai aruncă săgeţile de foc spre pămînt cu atîta putere. Prichindeii cu ghiozdanele în spate se zoresc înspre şcoală. Ramurile pomilor sînt pline de fructe: mere, pere, prune şi ciorchine de struguri, din care se face vin.

Ce păcat că vara s-a terminat!

A fost linişte în birou şi pe culoare, lume puţină în mijloacele de transport, şosele fără ambuteiaje. Singurul necaz a fost cu bulangiul* meu preferat care a fost şi el în vacanţă şi din cauza lui a trebuit să cumpăr pîine de la altul.

Săptămîna trecută s-a întors G. iar luni şefa. De atunci nu mai e linişte. Nu pentru că ar fi activitate mai multă, ci din simpla cauză că sînt mai multe persoane în birou care n-au mare lucru de făcut. De cînd a venit, G., cum îşi începe ziua pe la ora 10, începe să se plîngă de transport, că din cauza lui ajunge la ora aia. Dar dacă ar şti cît mi se rupe mie de programul lui, nu m-ar mai plictisi în fiecare dimineaţă cu acelaşi text, că şi eu vin pe acelaşi traseu şi ştiu că nu s-a întîmplat nimic special. Apoi îşi petrece restul dimineţii cu Dupont, discutînd despre evoluţia bursei în ultimele 24 de ore.

Şefa, în schimb, e a doua zi în care îşi petrece dimineaţa la telefon rîzînd zgomotos sau răcnind, atunci cînd nu este la cafea, bineînţeles. Am aflat astfel din convorbirea cu avocatul ei despre evoluţia situaţiei cu fostul ei soţ, pe care intenţionează să-l dea din nou în judecată. Cum una dintre fetele ei are un orar destul de infect, a sunat pe cineva de la şcoală să ameninţe că dacă nu schimbă rapid orarul cum vrea ea, le face figuri de nu se văd. În continuare, a telefonat unei prietene care e secretară undeva cu trei etaje mai sus şi a discutat cu ea diverse amănunte despre divorţul altei prietene.

Despre cum a fost în vacanţă vom afla probabil puţin mai tîrziu.

------
* boulanger în neo-jargonul româno-francez

O limuzină

Timp de două zile am tot căutat vaci normande, dar dar n-am dat decît peste limuzine.



Obosit de căutat normande, m-am aşezat să mă odihnesc la malul mării. Cum stăteam eu aşa în soare, deodată s-a dat jos dintr-o limuzină o domnişoară pe care toată lumea s-a apucat să o fotografieze şi să îi ceară autografe. Cine este ea? Nu ştiu. Dar dacă ştiţi voi ...

Calvados

Gata şi săptămîna asta, o lună s-a sfîrşit, am mai luat un salariu, o nouă lună a început.

Plec diseară în uichend în Calvados şi mă împăunez cu asta.



În absenţa mea, pînă luni, vă las în compania frumoasei ghide Li, care ne-a vîndut o plimbare cu barca la 8 euro şi toţi am acceptat fără cîrteală. Ne-a vrăjit.

Tehnici de îmbarcare

Zice Alex Brie:
"Avionul decoleaza in 40 de minute, deci timp nu e. Incep sa ma intreb ce si unde sa arunc din continutul bagajelor, si las tipului-de-serviciu-aka-maturatorul urmatoarele: o sticla feteasca neagra; o sticla riesling premiat; 2 conserve din Metro, cu ciorba de burta; un borcan de ghebe la otet(ultimul care era in beci), si juma’ de kil de malai de-ala de la tara, de face mamaliga buna."

Nu pot să nu zîmbesc cînd citesc această înşiruire de alimente. Îmi amintesc de vremurile din facultate cînd am transportat şi eu, ca mulţi alţii, cu personalul de Iaşi, nenumărate sacoşe cu mîncărică de acasă, pentru mine, dar şi pentru colegii înfometaţi.

Cu globalizarea asta, mai lipseşte sacul cu cartofi şi devine şi avionul tren personal! :)

Iar acum mă dau şi eu în vileag şi zic că am ajuns la înregistrare la Otopeni acum ceva vreme tot cu nişte borcane din astea, dintre care unul era cu gogoşari umpluţi cu hribi, totul marinat în oţet. Precizez că nici unul dintre produsele transportate nu era cumpărat din comerţ. Totul era făcut acasă.
Nu era foarte voluminos, dar adunat, făcea vreo 15 kilograme (cîntărite de acasă). Am luat atunci borcanele, le-am băgat în traista mea de umblat pe stradă, mi-am agăţat-o în diagonală la gît şi m-am prezentat la înregistrare. Acolo am întrebat cu tupeu dacă pot urca cu numita traistă în avion ca bagaj de mînă. Am executat atunci o întoarcere, ce s-a vrut cît mai naturală şi fără efort, pe un sfert a corpului, ca domnişoara să vadă mai bine geanta. Sigur că da, a zis ea, în timp ce un firişor de sudoare îmi curgea pe o tîmplă.

Şi-am încălecat pe-o şa ...

Despre pupat

La francezi există obiceiul pupatului pe obraji între cunoscuţi. De fapt nu e chiar pupat, e doar atingerea a obrajilor însoţită de zgomotul simulat al pupatului, fără a lăsa însă nici o urmă de scuipat.

De două, de trei şi chiar de patru ori, în funcţie de locul unde locuiesc cele două persoane. Nu ştiu cu siguranţă niciodată de cîte ori trebuie pupat, însă, după unele şcoli e aşa:
- de două ori e între prieteni şi familie
- de trei ori în Provence
- de patru ori la Nantes

Cîteodată se pot vedea scene în care unul dintre pupăcioşi face de două ori, iar cealaltă persoană îi zice că "la noi e de trei ori" şi astfel trebuie să se mai pupe o dată.

Mă rog...

Regulamentul de la "Assemblée Nationale" interzice astfel de fapte între deputaţi. Dacă sînt descoperiţi vinovaţi, un huissier (un domn în costum bizar cu un lanţ gros la gît, de care atîrnă un soi de medalion, şi care trăieşte de obicei pe lîngă uşi) îi readuce imediat la ordine pe contravenienţi, aducîndu-le aminte de eticheta ce trebuie respectată în locurile-far ale Republicii. Se pare că domnii şi doamnele deputaţi, indignaţi de acest regulament depăşit, se pupă pe furiş de îndată de paznicul s-a întors cu spatele.

După melci

Vezi, atunci mi-a dat prin gînd
Că, tot stînd şi alegînd
Jos, în vraful de foi ude,
Prin lăstari şi vrejuri crude,
S-ar putea să dau de el :
Melcul prost, încetinel...
Din ungher adînc, un gînd
Îmi şoptea că melcul blînd
Subt mormînt de foi, pe-aproape,
Cheamă omul să-l dezgroape...

Şi pornii la scormonit
(Cu noroc, căci l-am găsit).

Era, tot, o mogîldeaţă:
Ochi de bou, dar cu albeaţă.
Între el şi ce-i afar'
Strejuia un zid de var.
"Ce să fac cu el aşa ?"
Vream să-l văd cum se dezghioacă,
Pui molatec, din ghioacă ;
Vream să-l văd cum iar învie
Somnoros din colivie...

Ion Barbu - După melci

Sîmbătă am întîlnit pe alee un melc. Parcursese cel puţin un metru de la bordură. L-am luat şi l-am pus pe iarbă. Nu de alta, dar mai trecea vreun localnic pe-acolo şi mi-l mînca.

La birou sau cum am luat ţeapă de două ori într-o săptămînă

Este bine ştiut că în Franţa, pe timpul verii, populaţia se împarte în două specii:

1. cei care pleacă în concediu în luna iulie: les juilletistes
2. cei care pleacă în concediu în luna august: les aoûtiens
   

Deşi în biosferă există şi specii hibride, limba franceză nu prevede cuvinte care să le desemneze, aşa că e bine să te înscrii într-una din categorii. Dacă nu pleci în vacanţă, se cheamă că o faci pe-a nebunu' şi că nu eşti frecventabil.

Cum am intrat deja în a doua jumătate a lunii august tanti şefa şi japiţa de G. sînt plecaţi care-ncotro, să stea cu burta la soare undeva la Marsilia, respectiv să se joace de-a J.-Y. Cousteau undeva prin Bretania.

Mi-a rămas deci mie şi lui S. misiunea nobilă de a asigura continuitatea activităţii în luna august. Deşi activitatea asta tinde realmente către 0, mereu se întîmplă să sune telefonul atunci cînd îţi este lumea mai dragă sau cînd îţi zici că ar fi bine să pleci şi astfel trebuie să fie cineva cam pînă la 6h30 la birou. Reamintesc că S. este o fire mai boemă, amator de Apple, manifestînd o plăcere cronică de a veni nu mai devreme de ora 11 la servici. Există o regulă nescrisă - credeam eu - că dacă tot vine el tîrziu, atunci să plec eu mai devreme.

Fiind în efectiv restrins, m-am gîndit, naivul de mine că la 5h30' este cam prea devreme să plec, aşa că hai să mai stau un sfert de oră. Marţi, săptămîna trecută n-a fost să fie, pentru că S. a dat dovadă de nesimţire şi a plecat pe la 5 şi un sfert, aşa că a trebuit să stau eu pînă la 6 şi jumătate.

Urmînd un uichend lung, 15 august fiind zi liberă, mi-am propus ca vineri să nu mai iau aceeaşi ţeapă şi să plec eu pe la 5 şi un sfert. Intuind parcă planurile mele ascunse, S. şi-a deplasat organismul înspre ieşire la 4 şi jumătate. Ce pot să mai spun?

Starea de graniţă

În chiar momentul în care bate la maşină rîndurile de mai sus, A. se gîndeşte că ar fi mai bine să-i întrebe pe ceilalţi doi la ce se gîndeau.
[...]
Onest, Emunu comunică lapidar că, "pe bune", nu se gîndea la nimic. Chiar scrie acest lucru, iar A. îl transcrie după cum urmează: "Nu m-am gîndit la nimic". Emdoi răspunde prompt comenzii şi îi predă lui A. acest scurt raport: "Gîndul la punctul acela de teren în care linia stabilită prin tratate şi convenţii se materializează, ba chiar o simţi în aer de la mare distanţă. Mi-am amintit cele cîteva ocazii pe care le-am avut pînă-acum de a trece peste o frontieră, le-am enumerat. Borş (cînd mi-am notat în jurnal ultimul cuvînt românesc auzit întîmplător înainte de a ieşi din ţară - listă), apoi cea din Ungaria şi Iugoslavia - i-am uitat numele - înainte de Zagreb, Villa Opicina, Tarvisio, Hegyeshalom - între Austria şi Ungaria, deci pe Leitha, Curtici. Apoi la acele ciudate zone de graniţă dintre sala de aşteptare şi pista de decolare a unui avion, la Otopeni şi la Domodedovo (Moscova) deci în interiorul ţării şi nu la marginea ei.[...]"
[...]
După ce îi copiază pe cei doi, A. îşi dă seama că în cursa de persoane - aşa cum bănuia - cel mai mult s-a gîndit ea. Dar îi e greu să îşi descrie avalanşa de trăiri.
[...]
Pentru că nu are încotro şi trebuie totuşi să scrie şi ea ceva, îşi aminteşte de doamna Cora, ale cărei Scrisori bănăţene se află într-una din sacoşe, dar nu le-a putut citi în tren din cauza zdruncinăturilor şi a gîndurilor năvalnice.
[...]
[Doamna Cora]Umblă sat după sat prin Timiş-Torontal, cu trenul, în brişcă, pe jos, în cocie. Oricum, tot continuă să înainteze spre Comloş şi Lunga, cu un singur ţel: să trăiască starea de graniţă. Dar mai ales să o vadă.
(Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi, Mircea Mihăieş - Femeia în roşu)

Lunea trecută, la Geneva fiind, am poftit să mă urc pe un deal, Salève, de unde se zvonea că s-ar vedea frumos în vale: oraşul, lacul, jetul de apă. Am luat autobuzul 8 pînă la Veyrier Douane. M-am dat jos, am parcurs cîţiva metri, apoi m-am uitat în stînga şi apoi în dreapta. De o parte şi alta a drumului, două gherete ceva mai mari în care părea că nu era nimeni.

Am făcut un pas înainte, eram în Franţa. Apoi am facut un pas înapoi, eram din nou în Elveţia. Din nou un pas înainte, apoi încă un pas înapoi şi în sfîrşit m-am hotărît să avansez. Senzaţional!

Antiteroriste

Poate că aţi remarcat prin aeroporturi, imediat ce treceţi de controlul de securitate, nişte borcane în care cetăţenii călători au depus la cererea organelor obiecte precum: cuţite de bucătărie, foarfece, pile de unghii, bricege ordinare, dar şi bricege elveţiene.

Ei bine, ieri, pe aeroportul de la Geneva, m-a controlat la sînge un cerber helvet, dar nu mi-a găsit nimic. Imediat ce am scăpat de el, cum mai aveam ceva timp, m-am pus pe vizitat cele doua buticuri din sala de îmbarcare unde, alături de diverse obiecte împodobite cu vaci şi/sau cruci albe pe fond roşu, se afla înspre comercializare şi o gamă largă de bricege elveţiene.

În treacăt fie spus, pe cînd mă aflam în troleibuz, chiar înainte de a coborî la aeroport, am văzut o poartă larg deschisă pe care se putea intra în voia cea bună, cu acces direct la vreo trei avioane British Airways parcate la vreo 10 metri mai încolo.

Micul djejun

Zice cineva în Dilema, vorbind despre Le guide du routard despre România:

"Nu mă pot împiedica la rîndul meu să construiesc cu ochii minţii scena în care străinii vizitatori, obişnuiţi să mănînce dimineaţa un croissant şi să bea o cafea rapid, pe terasa cafenelei pariziene, odată ajunşi într-o pensiune moldavă, s-au văzut puşi în faţa faptului împlinit, adică obligaţi să mănînce dimineaţa devreme mămăligă cu ou şi slănină, în lipsă de altceva..."

Eu zic că încă nu e grav.

Eu nu am nevoie să construiesc cu ochii minţii, ci trebuie doar să îmi amintesc de scena cînd turiştii din bandă au trebuit să dea piept cu primul mic dejun din hotelul Yuanlin de pe bulevardul Qianmen din Beijing. Şi nu mă refer doar la francezi, ci şi la mine şi la doamna, probabil mai franţuziţi decît ne place nouă să zicem că nu sîntem.

Treziţi de pe la 7h30' dimineaţa, cu gura pungă de la nesomn - 6 ore de decalaj faţă de Franţa - am debarcat voioşi cu gîndul la o cafea administrată intravenos în restaurantul hotelului. Acolo plutea deja un miros nedefinit ce nu prevestea nimic bun. Mai tîrziu, acel miros s-a dovedit a proveni de la soia ce se găsea în concentraţie mare şi sub diverse forme în diversele feluri de mîncare aflate la dispoziţia noastră ca bufet libre service.

La o privire scurtă în sală am observat comeseni chinezi care înfulecau de zor şi părea să le placă al naibii de tare.

Mai întîi am luat un platou metalic compartimentat tip cantină pe portavion pe care l-am şters de apă cu un şerveţel. Apoi am căutat nişte tacîmuri. Nu am găsit, pentru că nu am fost suficient de rapid, trecuseră nişte olandezi pe acolo cu cîteva secunde mai devreme. Fiindcă tot eram în China, m-am mulţumit cu beţe. În mod deloc bizar, acestea se găseau din belşug.

Am încercat să umplu cu ceva platoul. Cu chiu cu vai m-am mulţumit cu nişte omletă mirosind ciudat, nişte furescuri ce le găsisem rătăcite pe un platou şi nişte suc (de portocale?) de tip oranjadă. A doua zi am aflat că puteam să cerem în mod exceptional pîine, unt şi gem de la chelneriţe. În rest, aveam de ales între vreo trei feluri de orez, dintre care cel mai scîrbos era acela ce era în două cu apă, vreo trei feluri de macaroane chinezeşti de le mai zice şi nouilles în franceză, ravioli chinezeşti, diverse cărnuri mărunţite şi scăldate în sosuri greu identificabile.

Recunosc că înainte de plecare mă gîndeam să încerc cît mai multe specialităţi locale. Experienţa primului mic dejun mi-a arătat că există anumite limite ce nu pot fi depăşite. Mai ales cînd noţiunea de cafea nu este cunoscută.

La Barbizon

Cum umblam eu azi prin pădure la Barbizon, căutînd ceva urme lăsate de vreun Grigorescu, sau măcar vreun Andreescu, mi-a ieşit în cale un elefant.

Papa bun

Lux

Dacă veţi călători vreodată cu AF pe un zbor de cursă lungă, aveţi tot interesul să plîngeţi, să vă milogiţi, să spuneţi că aveţi greţuri din cauza celei de-a doua lună de sarcină şi, dacă nu merge, să leşinaţi teatral la check-in, poate poate or să vă dea loc la clasa business (la clasa cea mai de sus nu îndrăznesc să aspir pentru că oricum este un loc rezervat zeilor).

Şi asta nu numai datorită scaunului fotoliului cu mecanism de masaj incorporat ce se transformă într-o clipită într-un pat şi a televizorului LCD cu dimensiuni confortabile, ci mai ales din cauza şampaniei cele mai fine, a foie gras-ului servit cu delicateţe, a vinurilor alese special pentru companie de un celebru specialist - preferatul meu a fost un Côtes de Castillon din 2003 - şi nu în ultimul rînd a farfuriilor din cel mai fin porţelan fabricate în ... România (informaţie 100% fiabilă, nu căutaţi degeaba că nu scrie pe farfurii).

Între două guri de şampanie, în timp ce încercam cu curiozitate toate poziţiile fotoliului şi butoanele telecomenzii, mă uitam amuzat la cei doi spanioli de alături, delocalizatori feroci desigur, ce şi-au lepădat costumele imediat după îmbarcare în schimbul tricourilor chinezeşti şi a pantalonilor scurţi. Au început să comande pe rînd uischi şi şampanie, apoi diverse vinuri din meniu, sfîrşind prin a confisca sticla din care le tot turna stewardesa, nu înainte de a-i face şi ceva avansuri. Deasupra Moscovei au adormit ca doi bebeluşi. În spatele lor, doi chinezi rîgîiau şi se pîrţîiau cu sete în dorinţa de a aduce la un echilibru perfect yin-ul cu yang-ul. Dimineaţa, personalul companiei a trebuit să-i scoata de urechi pe cei doi spanioli din toalete ca să nu aterizeze avionul cu ei în budă în oraşul pieţei păcii eterne.

Texte de căpătîi ...

... de care îţi aminteşti dimineaţa, pe cînd îţi mesteci croissant-ul, simbol al integrării reuşite.


"Petrecu acolo vreme uitată, fără a prinde de veste, fiindcă rămăsese tot aşa de tânăr, ca şi când venise. Trecea prin pădure, fără să-l doară măcar capul. Se desfăta în palaturile cele aurite, trăia în pace şi în linişte cu soţia şi cumnatele sale, se bucura de frumuseţea florilor şi de dulceaţa şi curăţenia aerului, ca un fericit. Ieşea adesea la vânătoare; dar, într-o zi, se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două şi nu-­l nimeri; supărat, alergă după el şi dete şi cu a treia săgeată, cu care îl nemeri; dară nefericitul, în învălmăşeală, nu băgase de seamă că, alergând după iepure, trecuse în Valea Plângerii.

Luând iepurile, se întorcea acasă; când, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său şi de mumă-sa."


şi mai încolo


"Văzând palaturile dărămate şi cu buruieni crescute pe dânsele, ofta şi, cu lacrămi în ochi, căta să-şi aducă aminte cât era odată de luminate aste palaturi şi cum şi­a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-tei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniţă, gârliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute.

Căutând într-o parte şi în alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile şi abia umblând, nu găsi decât un tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi; ridică capacul chichiţei, şi un glas slăbănogit îi zise:

- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam.

O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână."

(Petre Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, preluat de la Scriptorium)

Alcool

Aseară, pe cînd aşteptam împreună cu doamna să fiarbă orezul pentru cină, mi-a trecut prin cap ideea că ar merge bine un rachiu. Am desfăcut atunci un şîp cu ţuică ce-l aveam de pe timpul ultimului voiaj în România, am pus oleacă pe fundul unui pahar şi l-am dat pe gît.

Numai ce încep a simţi în articulaţii amorţeala agreabilă a ţuicii, că doamnei îi vine ideea să mergem la cel supermarché la cumpărături în vederea umplerii frigiderului. Ne scoborîm de îndată în parcare, ne suim în automobil, comut în modul turbo şi ieşim pe stradă.
Acord prioritate cu curtoazie unor pietoni, plus o prioritate de dreapta, ceea ce are ca efect un claxon furios din spate, apoi intru în hăţişul de străzi subterane de la Défense. În mod excepţional reuşesc să văd un semafor roşu şi opresc. Imediat ce se face verde, semnalizez stînga şi după 50 de metri mă opresc flicii.

- Bonjour, control de alcoolemie.

Deşi la o alcoolemie strict inferioară a 50mg/l de sînge (sau 25mg/l de aer expirat) nu risc nimic pentru că e legal, recunosc că am simţit un oarecare stress amestecat cu un sentiment de ciudă asemănător cu acela cînd la un examen îţi pică un subiect din singurul curs pe care nu l-ai citit. Şi asta mai ales cînd m-am uitat la doamna care se tăvălea de rîs alături. Probabil că ceva s-a văzut pe faţa mea de killer des Carpates (hopa!) că poliţista m-a întrebat:

- Aţi băut ceva?

Atunci i-am arătat cu degetul mare şi arătătorul semnul de atîtica.

Aha, aşa deci, a dat ea din cap zîmbind cu subînţeles, în timp ce sarkozelul coleg cu ea îmi lua actele cu o mînă şi cu cealaltă îmi băga ştuţul de la alcooltest în gură.

Am suflat eu ce am suflat preţ de o veşnicie, poliţaiul tot îmi spunea encore, encore şi tocmai cînd mă albăstrisem asfixiat tot, mi-a zis să mă opresc. Replica dezamăgită n-a întîrziat să apară:

- Nu cumva vă bateţi joc de noi Monsieur? imi zice tanti poliţista, arătîndu-mi aparatul pe care scria 0,00. Poftim actele şi circulaţi.

Hôpital St Joseph j'écoute

- Spitalul Neuilly*, vă ascult.
- Scuzaţi vă rog, am nevoie destul de urgentă să văd un medic.
- Nu se poate, toţi medicii noştri sînt ocupaţi pînă la sfîrşitul lui august. Dar de ce vreţi neapărat să vă consultaţi?
- Pentru că am făcut nişte analize recomandate de specialistul X şi nu au ieşit bine, iar cei de la laborator mi-au zis că trebuie să mă consult de urgenţă.
- Şi de ce nu vă duceţi la d-l X?
- Pentru că d-l X e în concediu.
- Dar ce nu a ieşit bine la analize?
- Pai cutare şi cutare parametru sînt în exces.
- Aaaa, nu e grav, o să treacă sigur, reveniţi în luna septembrie.
- Bine, dar cei de la laborator ...
- Uitaţi care-i treaba, cînd vă zic că o să treacă!
- Dar analizele ...
- Ştiţi ce, eu nu mă pricep, nici măcar nu sînt doctor, eu doar răspund la telefon.
- Atunci cum vă permiteţi să daţi sfaturi? N-ar fi mai bine să-mi faceţi o programare urgentă la un doctor?
- Vă rog să nu ţipaţi la mine, mă agresaţi!


În Franţa trăieşte o artistă care se numeşte Anne Roumanoff. Ea face un spectacol one man show la teatrul Bobino de pe rue de la Gaîté, lîngă Montparnasse. Nu prea mă dau în vînt după stilul ăsta de spectacol, însă Anne Roumanoff chiar mă face să rîd. Socotesc că scenele interpretate sînt o copie caricaturală reuşită a unor situaţii reale. În unul dintre scheciurile ei, "Hôpital St Joseph j'écoute", e vorba despre o asistentă de la triajul spitalului St Joseph, care trebuie să răspundă la telefon şi să dirijeze bolnavii spre serviciile potrivite. Are accent antilez, foarte bine imitat şi este extrem de puturoasă. Dialogurile telefonice ale asistentei seamănă mult cu cel de mai sus (dar mult mai reuşite, evident), care din păcate e real.

Adevărul e că propaganda mediatică franceză bagă consumatorului de rînd pe gît cu obstinaţie ideea că sistemul de asigurări de sănătate francez e cel mai bun din lume (textual), în ciuda faptului că există un deficit de 15 miliarde de euro şi că miniştrii sănătăţii se dau de ceasul morţii cu măsuri-frecţie ca să reducă acest deficit. Pentru că este atît de bun sistemul lor, întîmplări ca cea prezentată par absolut neverosimile.

--------------
* Neuilly sur Seine este localitatea unde pînă nu de mult Sarkozy era primar. Este un oraş reputat prin caracterul său aristocrat, deci şi prin preţurile imobiliare extrem de ridicate. De cîteva ori am auzit expresia: "tu parles le neuilly?" - "vorbeşti limba neuilly?", cu referire la modul aristocrat de a fi şi a vorbi al locuitorilor oraşului.

Lecturi obligatorii

După ce am dat treapta I şi am ocupat unul din cele 18 locuri de la mate-fizică din liceul cu prestigiu din localitate, crezusem că nu mai e nimic de făcut, vacanţa era a mea. Puteam să lenevesc cel puţin pînă la 1 septembrie, dată la care începea practica agricolă, zi-lumină, pînă la 1 octombrie, la strîns cartofi la Sinăuţi.

Imediat după publicarea rezultatelor, pe afişierul liceului s-a publicat mintenaş lista cu lecturile obligatorii pentru clasa a IX-a, sta-le-ar în gît cronicarii, ţiganiadele şi ciocoiivechişinoii lor! Cum la vremea aceea nu era de glumit cu autoriatea părintească, a trebuit să mă conformez ordinului dat de taică-meu să iau lista de la şcoală şi cărţile de la bibliotecă şi să-i dau bice.

Iată ce voi fi citit în silă la vremea aceea, fără să înţeleg mare lucru:

"Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voieşte a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniţilor, meniţi din concepţiune a fi slugi şi educaţi într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preţ!..."

"Înălţat la acest din urmă şi mai suprem grad al slugăriei, ciocoiul devine prevăzător ca un prezident de cabinet... din Europa. Ideea ce-l preocupă ziua şi noaptea este de a afla metodul prin care să-şi facă stare. Diferite planuri i se prezintă în imaginaţiune, unul mai întunecos decât cellalt; le studiază pe toate şi, găsindu-le rea-lizabile, le pune în lucrare fără mustrare de conştiinţă."

"El zice în sine: Tot omul este creat de Dumnzeu cu dreptul de a se hrăni pe pământ; de ce dar unii oameni au mai mult decât le trebuie, când alţii nu au nici chiar mijloacele necesare spre a se susţine? De ce unii sunt puternici şi alţii nebăgaţi în seamă? De ce unii stăpânesc pământuri întinse, iar alţii nu au nici chiar pământul necesar spre a se înmormânta? Aceasta este o stare de lucruri anormală zice înţeleptul vătaf de curte şi cată să o combat din toate puterile, adaugă el.
[...]
Nu trece mult şi ingeniosul vătaf de curte se pune cu ardoare a nivela starea societăţii... Îşi cumpără moşioare, vitişoare şi alte diminutive de acestea care fac viaţa lesne şi plină de plăceri."

"Soţia lui devine o Messalină; copiii se nasc Dumnezeu mai ştie cum, cresc împreună cu slugile şi, tocmai când ajung la gradul cel mai înalt al corupţiunii, îi trimite în Franţa ca să înveţe carte.

Nenorociţii copii, lipsiţi de educaţiunea morală şi neîntăriţi prin virtuţi şi exemple de onoare învăţate din casa părinţilor, cum ajung la porţile Parisului, cad în mâinile femeilor şi junilor celor stricaţi, care îi depravează şi mai rău; iar când se întorc în patrie, în loc să aducă cu dânşii luminile Europei civilizate, nu aduc decât viciul şi depravarea sau, dacă vreunul dintr-înşii reuşeşte a învăţa câte ceva, această cultur ă intelectuală, nefiind susţinută de o educaţiune morală, produce mai mult rău decât bine nenorocitei ţări ce hrăneşte în sânu-i asemenea vipere. "

"Ciocoiul sau puiul de ciocoi, ajuns om de stat, se deosebeşte de omul onest prin mai multe fapte, iar mai cu seamă prin purtarea sa. El nu se pronunţă definitiv pentru nici o doctrină politică, nu se face adept credincios al nici unui partid, nu doară că are spiritul drept şi nepărtinitor, ci ca să poată exploata deodată toate doctrinele şi partidele în folosul său."

Urmarea, dacă aveţi chef şi timp, aici.

Ceai În Sîn. Ziua II

Ora 8 fără un sfert. Senzaţie de "déjà vu", dar cu 5 metri mai în faţă. De data asta mi-am adus lectură şi muzică de ascultat.

Pe la vreo 9 fără un sfert, în clădirea consulatului intră un mercedes de pe timpul lui Pazvanti şi un Peugeot 206 ceva mai hîrbuit. E ceva în neregulă?

La 9 şi un sfert vine doamna şi imi ia locul la coadă. Eu plec, ca să nu fiu dat afară pentru întîrzieri repetate.

La ora 10 şi un sfert nu e încă nimeni la birou, aş fi putut să mai stau, dar parcă poţi să ştii?

La 10 şi 20 primesc telefon. Aud în receptor cuvîntul victorie. Cică a costat chiar cu 5 euro de căciulă mai puţin, pe motiv că nu sîntem francezi. Mă simt mulţumit că sînt român.

Mu Cin Ceai

Consulatul Chinei de la Issy se deschide la ora 9.30.

La ora 8 dimineaţa aşteaptă deja vreo 70 de persoane ordonate frumos în faţa consulatului.
Mă pun la rînd, amintindu-mi cu nostalgie de coada pentru viză făcută la consulatul Franţei la Bucureşti şi de cozile anuale de la prefecturile franceze. Nu-mi pot împiedica un mic sentiment de satisfacţie cînd văd nişte persoane cu înfăţişare burgheză dînd mărunt din buze la vreo doi metri mai în spate. Sînt şi mai satisfăcut cînd, pe la ora 9, văd în spatele meu încă vreo 150 de persoane la coadă.
În clădirea consulatului intră pe rînd un Mercedes C Klasse, un Audi A6 şi un Volvo imens, dar nu ştiu de care, oricum nou. Toate cu placă de înmatriculare cu corpul diplomatic.
La 9.30 se deschide grilajul consulatului şi lumea se precipită înăuntru. Acolo se formează trei cozi: una pentru depunerea dosarului, una pentru agenţiile de turism şi a treia pentru plată şi ridicarea vizei, la care cu onor mă aşez. Vreo 20 de persoane în faţă. Prima coadă începe să avanseze într-un ritm foarte lent. La a doua se produce un scandal monstru. La coada mea se stă pe loc. Pe la 10.15 încă nu a venit nimeni la ghişeu. Mă gîndesc că n-are rost să îmi pierd serviciul pentru "faute grave" şi părăsesc coada, afurisind 1 miliard jumate de suflete dintre care nu s-a găsit nici unul capabil să încaseze nişte euraşi şi să-mi dea paşaportul înapoi.

Şi mîine e o zi. Voi lua o zi de concediu ca să mă consacru în totalitate statului la coadă.

Marele Zid are interesul să merite acest efort.

Dintre-atîţia dogi şi doage

De îndată ce treci de podul suspinelor şi cobori pe nişte trepte pînă în hrubele închisorii, te opreşti oleacă să îţi obişnuieşti ochii cu lumina puţină. Apoi ridici privirea şi citeşti:

Arion Florica
Constanţa
6 X 974

O sole mio

Or fi vrînd unii să scoata apa din piaţa San Marco, dar din ceaşca mea de cahvea espresso ce îţi ridică părul pe cap, de pe terasă în piaţa Arsenalului nu vor obţine nici o picătură.

Şi încă una două, tot de pe plicurile de zahăr:

"La miseria e una bruta bestia."

"La gioia vera si esprime da sola - senza tanti, lunghi discorsi."

Vacacare zboară

Fenomen de modă. Indiene II

Incă mă mir de prezenţa pe ecranele pariziene a filmului bollywoodian despre care vorbeam deunăzi, cu frumoasa Jaya Bhaduri cu mustăţile epilate în unul din rolurile principale.

În ultimii ani au mai fost cîteva la cinema dar mi se pare că făceau parte din categoria filmelor "grele", numai bune de dat pe Arte. De altfel, canalul cu pricina le-a consacrat prin februarie o săptămînă tematică.

Aflu acum că prin iunie mai vine un film cu acelaşi divin Shah Rukh Khan. Distribuitorul Bodega film mai are unul pe ţeavă, dar data de apariţie nu a fost comunicată încă.

O săptămînă a filmului indian a avut loc la Avignon între 27 aprilie şi 4 mai.

Alaltăieri din pur hazard, am ajuns prin zona Galeriilor Lafayette. Ce mi-au văzut ochii acolo? Zilele astea, tema magazinului este, aţi ghicit, Bollywood. Cu obiecte de vînzare, haine, proiecţii de filme, decoraţii interioare, tot tacîmul.

Se ştie că ieri a început Festivalul de film de la Cannes. Aseară prezentau ei cu mare pompă pe membrii juriului, condus de Emir Kusturica cu mustăţile ne-epilate. Cine mai face parte din juriu? Divina Nandita DAS, din India.

Hmmm ...

Phir bhi dil hai Hindustani

Mînat de la spate, din curiozitate nostalgică, dar şi pentru a satisface lipsa de referinţe culturale a unor prieteni, săptămîna trecută am fost la film. Pe tot parcursul celor trei ore - film de "două serii" - am rămas lipit de scaun, cu sufletul la gură, trăind cu intensitate fiecare moment.

Prin trăire cu intensitate se înţelege faptul că m-am distrat copios la fiecare scenă tragică a filmului, simultan cu ceilalţi spectatori prezenţi, pe obrajii cărora am putut vedea lacrimi de bună dispoziţie. De exemplu, atunci cînd personajul principal îşi ţine mîinile în dreptul inimii şi spune retoric că nu poate să îşi mărturisească flama frumoasei vecine din cauză că e bolnav incurabil, avînd nevoie urgentă de un transplant. În naivitatea mea, sperînd la un sfîrşit fericit al filmului, mi-am închipuit că avea nevoie de un transplant de rinichi, care se putea aranja prin sacrificiul unuia dintre personaje, dar apoi mi-am dat seama că indienii nu se joacă cu organele: omul avea nevoie de o inimă.

Am ieşit din sală fericit, fredonînd memorabilul cîntec al lui Raj Kapoor, precum Gibreel Farishta* cînd cădea din avion:
Mera joota hai Japani
Yé patloon Inglistani
Sar pé lal topi Rusi
Phir bhi dil hai Hindustani

care în traducere ar însemna:

Am pantofi chinezesti
Pantalonii englezesti
E nemteasca haina mea
Indiana inima

Observaţi cum "Japani" înseamnă de fapt "chinezeşti" iar "Rusi" "nemţesc".

Trăiască şi să înflorească prietenia între popoare

Văd că David Lodge apare în mod recurent pe firmament în ultima vreme. Dar este şi normal, pentru scriitor atît de vizionar. Nu cumva-i cam mare, cuvîntul ăsta, vizionar? În contextul de faţă, eu zic că nu.

Unul din personajele sale, Howard Ringbaum, cînd aştepta într-o zi să-i vină rîndul la frizerie, află din revista pe care o citea de existenţa unui club select, al celor care întreţin raporturi sexuale în aer. Cum ambiţia lui era mereu la înălţime, decise pe loc că trebuie să devină membru. Un prieten căruia îi împărtăşise despre marea hotărîre, ca să îşi rîdă de el, i-a povestit că şi el face parte din acelaşi club. Pentru a fi membru, era nevoie de o probă indubitabilă a actului sexual consumat, adică de un şerveţel cu însemnele unei companii aeriene recunoscute, pătat cu spermă şi contrasemnat de parteneră. Deşi era neobişnuit, comitetul de evaluare putea accepta ca parteneră chiar pe soţia aspirantului.

Zilele trecute, un grup de patru persoane, doi ruşi şi doi români, a căror împărţire pe sexe şi pe orientări sexuale nu o cunosc încă, au semnat încă o pagină de glorie în istoria zbuciumată a respectivelor popoare şi a vechii prietenii dintre ele.

În timpul unui zbor al companiei X, doi pasageri ruşi, beţi încă de la îmbarcare, au fost prinşi de două ori în timp ce fumau în toaletă. Apoi au început să bea împreună cu doi pasageri români. După ce au băut bine, au început să întreţină raporturi sexuale pe scaunele din cabină, fără să pară deranjaţi de ceilalţi pasageri şi chiar mai puţin de către atenţionările cu repetiţie ale personalului navigant. Cei patru pasageri s-au regăsit complet dezbrăcaţi în avion. La sosire, poliţia i-a arestat şi i-a ţinut 8 ore la dezalcolizare.

Cînd aud de o astfel de întîmplare, încep să îmi pun serios problema dacă avem dreptul să comentăm ori de cîte ori apare un articol nasol în presa occidentală despre faptele românilor. Mă întreb dacă încrîncenarea mediatică a cărei victime ne place să fim nu este pe undeva întemeiată.

Am putea obiecta că de multe ori presa e cea care exagerează, care caută senzaţionalui, care ne vrea răul. Dar întîmplarea asta nu a apărut încă în presă - chiar mă întreb dacă, unde, cînd şi cum o sa apară - este doar raportul sec al comandantului de bord.

De unde ştiu? Mă credeţi, bine. Nu mă credeţi, tot bine.

Parodie originală sau Pe 3 mai 1999 ...

Pe 3 mai 1999 adică acum 6 ani, un june oarecum inconştient de ceea ce i se întîmpla trecea de controlul de securitate de la Otopeni şi se pregătea să urce în cursa RO383 în direcţia Paris, despre care avea să afle 5 minute mai tîrziu că tocmai fusese anunţată cu 3 ore întîrziere.
Lăsa în urmă o grămadă de lucruri, locuri, oameni, dintre care mi-e drag să amintesc două:
- valiza de lemn pregătită cu grijă de tatăl său de îndată de îndată ce poştaşul pusese în cutie un anume ordin, dar în final rămasă nefolosită
- fosta viitoare nevastă care lăcrima pe furiş în holul aeroportului, sub macheta agăţată de tavan a avionului făcut de vreun geniu carpatic al tehnicii aeronautice. Iertată-mi fie ignoranţa, dar nu îmi amitesc dacă e vorba despre Vuia sau despre Vlaicu.

Loc la geam în avion nu a avut, pentru că doamna de la check-in s-a răstit la el că de ce vine aşa de tîrziu. Funcţionarul de la controlul de paşapoarte a ţinut morţiş să afle ce o sa facă în Franţa şi cît o să cîştige. Aceste mici întîmplări au fost repede uitate de îndată ce acele 3 ore s-au scurs şi avionul a început să capete viteză pe pistă, apoi casele ce se vedeau prin hubloul aflat la două scaune distanţă începuseră să se facă din ce în ce mai mici, ca mai apoi să nu se mai vadă deloc iar urechile să se înfunde şi să pocnească făcîndu-l să răspundă cu un "da" hotărît la întrebarea fatală: ceai sau cafea, domnu'?.

În arondismentul 14 de la Paris, pe rue de la Santé, îl aştepta un apartament cu două camere în 22mp închiriat de către angajator. Deşi strîmt, cu un aer cazon şi cu o chirie nesimţit de ridicată, era curăţel şi se afla într-un cartier liniştit, între inchisoare şi spitalul pentru boli psihice, Sainte Anne. Ajuns la noul lui domiciliu, tînărul nostru a început să regrete că a ignorat sfaturile mamei, care îi zisese să îşi ia ceva de mîncare în bagaj măcar pentru prima seară şi a doua zi, că nu se ştie niciodată. La magazinul alimentar de alături nu se găsea nici urmă din deliciosul salam Mistreţul şi nici picătură din băutura răcoritoare Frutti Fresh cu aromă de pere, atît de apreciată în ţară. Pe scurt, pierderea de repere a fost bruscă şi dureroasă, dar a avut avantajul imens al descoperirii cîrnăciorilor de Strasbourg la 4F pachetul şi a conservelor de cassoulet, ce se vor dovedi buni prieteni pe parcursul unei perioade mai lungi.

A doua zi, îmbrăcat cu singurul costum pe care îl avea - şi în consecinţă cel mai bun, cumpărat tot de la Steilmann, evident - pe la 6h30' dimineaţa, de frică să nu se rătăcească, românul proaspăt sosit la Paris şi-a cumpărat o carte Orange reducînd astfel drastic suma de bani lichizi agonisiţi din ultimul salariu românesc şi transformaţi în franci pe care o avea şi s-a urcat în metrou, în direcţia Etoile mai întîi şi apoi porte de Clignancourt, după ce a schimbat la Montparnasse. La 7h10' a ieşit la suprafaţă în place St Georges, arondismentul 9, căutînd o anumită stradă, rue Laférière, unde urma să lucreze de atunci înainte, pentru o bună bucată de vreme. Tot plimbîndu-se el pe acolo pentru că era prea devreme, a văzut cum străzile înguste unde pînă atunci nu era nici ţipenie de om începeau să iasă încetul cu încetul din umbră, cum obloanele magazinelor începeau să se ridice, trotuarele se umpleau fie de scaune cu mese mici rotunde înşirate chiar printre picioarele trecătorilor, fie de tarabe încărcate cu fructe proaspete. Camioane se opreau, ocupînd toată strada, să-şi descarce marfa, cucoane elegante şi fete de toate culorile se grăbeau să intre sau să iasă din gaura metroului, aprinzîndu-şi cu gesturi febrile ţigările, diverşi domni îşi sorbeau cafelele la tejghelele bistrourilor, cîte vreun SDF* începea să scoată capul din sacul de dormit de pe prispa magazinului încă închis unde înnoptase.
Dar cum auctorele acestor rîduri este mai puţin talentat decît vă imaginaţi, el vă invită să vă uitaţi la Amélie Poulain, ca să vă daţi seama măcar puţin despre ce e vorba.

Multe aveau să se întîmple de atunci, însă proaspătul parizian din povestire, căruia Parisul îi era cunoscut doar din romanele lui Dumas sau din diapozitivele profului de franceză din generală, n-o să uite degrabă acele momente ce pot fi catalogate fără ruşine ca de graţie.

Nu toate au fost atît de idilice precum primele ore din prima zi, părerea lui despre societatea franceză trecea de la admiraţie şi încîntare provocate de zilele cu soare din parcul Montsouris, de o privire aruncată în lungul Senei din autobuzul 21 pe lîngă Pont Neuf, sau de vederea scribului de la Luvru, la un dezgust de-abia stăpînit atunci cînd simţea mirosul de urină de la gara Saint Lazare, sau cînd trebuia să cerşească un nou permis de sejur la prefectură, sau la fiecare mizerie de-a patronului făcută pe principiul că dacă nu zici nimic, înseamnă că eşti mulţumit.

Acum, aceste stări s-au potolit, un fel de echilibru a pus stăpînire, părerea junelui s-a mai nuanţat, dar Parisul tot Paris rămîne, fir-ar.


---
* sans domicile fixe = vagabond

Bio

Aşa, cică trebuie să mă ocup cu vopsitul ouălelelelor.

Se ia metroul şi se face un popas la rue du Château d'Eau, la renumitul magazin sîrbesc Globus. De acolo se achiziţionează o seamă de produse, cum ar fi: cabanosi, barena slanina*, varză murată (care acum se prezintă sub forme diforme, în nişte pungi sub vid), brînză de vaci, Grasă de Cotnari, castraveţi muraţi, gogonele, etc. Vînzătoarea e un fel de hazeaica** - genul de patroană de magazin alimentar din Tătăraşii Iaşului - care numai nu te scuipă cînd îţi vorbeşte. De la un prieten sîrb am aflat ca n-ar fi aşa şi în realitate, că ar avea şi ceva calităţi, cert este că a învăţat un minim de română şi te îmbie mereu cu muşchi ţigănesc, mălai; salam de Sibiu (eu nu cred că e autentic, dar cabanoşii sînt buni).

De la ei am luat astăzi plicul magic cu vopsea roşie, made in France, cu instrucţiuni şi în limba noastră-i o comoară.


După cum se observă, plicul poartă menţiunea "écologique".
Pe spate sînt menţionate şi e-urile din compoziţia produsului: E102, E110, E124, E131, E132, E133, E142, E151. Să căutăm dar pe internet:

• E102: appears to cause the most allergic and/or intolerance reactions of all the azo dyes, particularly amongst those with an aspirin intolerance and asthmatics. Other reactions can include migraine, blurred vision, itching, rhinitis and purple skin patches.
• E110: Side effects are urticaria (hives), rhinitis (runny nose), nasal congestion, allergies, hyperactivity, kidney tumors, chromosomal damage, abdominal pain, nausea and vomiting, indigestion, distaste for food; increased incidence of tumors in animals.
• E124: It appears to cause allergic and/or intolerance reactions particularly amongst those with an aspirin intolerance or asthmatics. Carcinogen in animals.
• E131: Best avoided by people with allergy reactions as it can cause skin sensitivity, a rash similar to nettle rash, itching, nausea, low blood pressure, tremors and breathing problems.
• E132: Best avoided by people with allergy reactions as it may cause skin sensitivity, a skin rash similar to nettle rash, itching, high blood pressure and breathing problems.
• E133: Not recommended for consumption by children.
• E142: Not recommended for consumption by children.
• E151: Not recommended for consumption by children.

Mi se pare mie sau ecologic nu-i totuna cu sănătos? Oricum ar fi, uite-acuşica mă duc să dizolv plicul în apă.
-----
* Aşa scrie, se bănuieşte că e în limba sîrbă. Sensul e uşor de ghicit.
** Bine, limba sîrbă nu vorbiţi, dar rusească de ce nu ştiţi?

Religioase

Cine îşi inchipuie că unii se plimbă prin Spania doar de flori de măr portocal, se înşeală amarnic.
Nu domnule, am fost la slujbă, de fapt la mai multe slujbe.
Aceste slujbe se pot clasifica în două categorii:
I) cele oficiate de către taberneros, în cele bodegas sau tabernas din Sevilla ori Córdoba. Ei te răsfaţă cu cerveza, sangría, vino tinto de Málaga sau de Rioja, astfel încît să te mîntuieşti, adică să devii borracho. Iar dacă mîntuirea nu e pentru tine, atunci măcar să alunece pe gît mai bine diversele tapas sau raciones.
II) cele oficiate de altă specie de preoţi, care de data asta se numesc CEO, Product Manager, Director of Sales, Account Manager, IT Project Manager, Senior IT Architect.

Fiind mai degrabă obişnuit cu primul tip de oficiu, care de altfel a constituit scopul ascuns şi nedeclarat al pelerinajului, al doilea fel a reprezentat o mare noutate.

Totul este construit ca să inspire o atmosferă de pioşenie. În sala de oficiu, scăldată într-un semiîntuneric medieval, singura zonă luminoasă este altarul, constituit dintr-un ecran uriaş pe care defilează imagini menite să fidelizeze pe credincioşii aşezaţi cuminţi în bănci, gata să soarbă cuvintele oratorilor. În spatele sălii se află corul - un pupitru de comandă cu multe butoane la care operează un maestru de ceremonii. Să-l numesc DJ?
Deodată, lumina reflectoarelor se concentrează spre amvonul plasat lîngă altar:
- Leidiz end genlămen, mister K.K., CEO of X inc.
We are the champions, uiii ar ză cempions etc, etc

Mister K.K. se dovedeşte a fi un orator fără pereche, işi modulează tonul cu dibăcie, ca să puncteze astfel simbolurile mistice care apar pe ecran. Limbajul lui este al unui iniţiat: consolidation, compliance, process integration. Vorbeşte astfel vreo 40 de minute, apoi se succed şi alţi vorbitori. Incredibil totuşi cum pot unii să vorbească atît de mult şi să nu se înţeleagă nimic.

După astfel de 2 ore, observ oameni în sală care de-abia îşi înăbuşesc căscaturile. Colegul meu, aşezat alături bea apă şi crănţăne cu zgomot bomboanele prezente din belşug pe mese. Din fericire, urmează o pauză în care ne vom spovedi reprezentanţilor companiei X inc şi vom primi în schimb binecuvîntarea: mîncare!