Cum să pari intelectual în 4 paşi

1. Te urci în metrou şi ocheşti un loc strategic. Alături e o doamnă care citeşte Amélie Nothomb, în faţa ta e un informatician care se joacă la pleisteişăn portăbăl şi în faţa doamnei e unul cu ochelari fini care se uită în gol cu ultimul număr din Le Monde diplomatique în mînă. Cînd dai să te aşezi, trebuie să atingi din greşeală genunchii tuturor şi eventual să îi calci pe bombeuri spunînd pardon şi zîmbind cu graţie.
2. Cu mişcări tacticoase, iar dacă vecinii nu sînt atenţi, ai grijă să le dai cîte un ghiont, îţi scoţi din geantă un volum din Război şi pace în ediţie de buzunar pe care l-ai primit de la un Moş Crăciun ranchiunos şi răzbunător. Ca să nu superi pe Moş, te simţi obligat să cari cu tine piatra cubică măcar două-trei săptămîni. Scoţi aşadar volumul şi îl pui pe genunchi privindu-l un moment mai lung.
3. Ridici privirea către ceilalţi, constaţi satisfăcut că informaticianul a pierdut trei vieţi din neatenţie în timp ce se uita la tine, doamna silabiseşte titlul cărţii tale privind cu coada ochiului iar domnul ridică dintr-o sprînceană. Toţi au o teamă difuză în priviri.
4. Teama se transformă în groază cînd le zîmbeşti discret, suspini oleacă, apoi deschizi volumul la pagina 632, iei o poză visătoare şi te faci că citeşti.

De cart

Pe la Châtelet s-a urcat un moş. Imediat a început să îşi caute o bară ca să se ţină. Cum gesturile lui păreau cumva disperate, m-am ridicat şi i-am oferit locul. Remarcaţi în treacăt buna-mi creştere desăvîrşită. "Eşti drăguţ", mă refuză el, "dar mă descurc în picioare". Zicînd acestea, se agăţă de bara de sus cu mînerul umbrelei roşii pe care o avea în mîna dreaptă. "Sigur?" îl intrebai. "Absolut sigur! Am fost marinar şi am picioare de marinar", zise moşul bălăngănindu-se puţin în chip de demonstraţie. Cum o bară verticală se eliberase între timp, se prinse cu mîna stîngă de ea iar cu dreapta coborî umbrela şi îi sprijini vîrful ascuţit de bombeul cizmei într-o atitudine de Francis Drake. În coborîre, umbrela îi lovi piciorul, care sună a lemn. Vîntul îi flutura pletele şi eşarfa roşie de la gît iar buzele îi erau arse şi crăpate. Steaua polară luci un moment în ochiul lui de sticlă.
Înainte de Saint Paul, agăţat de o bară la vreo cîţiva metri mai încolo, un asiatic începu să vomite în valuri printre picioarele celorlaţi. "Oh là là!", exclamă franţuzoaica elegantă aşezată lîngă mine.

Nu-i totul pierdut

Adineauri, cînd ieşeam din birou neştiind ce să fac, să îmi umplu sticla de apă de la cişmeaua de alături în care din cînd în cînd cineva scuipă horcăit sau să mă duc jos să îmi iau nişte aqua minerale naturale frizzante, am zărit pe biroul lui F., camerunezul, Les quatres vérités (Home truths) de David Lodge.

În sfîrşit cineva cu care se poate discuta şi altceva decît despre ultima versiune de ceva! Partea proasta e că, de la atîta entuziasm, i-am dezvăluit fără să vreau, dar nu mai puţin nedelicat, deznodămîntul de la cartea de pe biroul lui şi m-am simţit obligat să îi spun că îi aduc luni să citească exemplarul meu din Changement de décor (Changing places). O să-l presez în fiecare zi să văd pe unde e, nu cumva să nu mi-l dea îndărăt, că ţin prea mult la cărţile lui Lodge ca să-mi permit din astea cu ele.

Gata, mă duc să îmi iau Hamărul de la garaj.

Zvîrrrrrr

zvvvvÎÎÎÎÎÎÎÎÎRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRR!*
Pentru mine, nu există zgomot mai excitant pe pămînt decît acela făcut de nişte reactoare care huruie în timp ce avionul în care sînt aşezat virează la capătul pistei şi în timp ce, cu inima strînsă de panică, ascult litaniile personalului navigant:

P.N.C. aux portes
Désarmement des tobogans
Vérification de la porte oposée
P.N.C., préparez vous pour le décollage

Sentimentul de pericol inerent al situaţiei este indisociabil de extrema jubilaţie a momentului. Sînt legat de scaun, fără nici o posibilitate de a reveni înapoi, stewarţii au dispărut din vedere şi stau legaţi de strapontinele lor incomode, aşa că nu am de ales şi trebuie să mă încred în tehnologia modernă. Noroc că, graţie farmecului personal, mă învîrt adesea să am un loc în primele rînduri ale aparatului şi beneficiez astfel de un pahar de şampanie de îndată ce călătorii s-au aşezat pe locurile lor, pahar care are marea calitate de a se urca repede la cap, adăugînd astel multă dulceaţă sentimentului de panică. La naiba, să gustăm mai bine din momentul prezent:
zvvvvÎÎÎÎÎÎÎÎÎRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRR!
Acceleraţia mă lipeşte de scaun şi prin hublou iarba defilează în sens invers şi dispare rapid în timp ce aparatul se ridică în aer. Urechile încep să pocnească, nu mai aud nimic, văd cum oamenii din jur vorbesc precum peştii din acvariu. Avionul face un viraj şi vad jos o mare de lumini din care nu disting mare lucru. Deodată, totul devine clar, ovalul acela luminos e ca proiecţia axonometrică de la desen tehnic a unui cerc, numai că acela e bulevardul periferic şi linia aceea curbă care străbate cercul e Sena iar ştuţul acela mititel luminos dintr-o parte e turnul Eiffel.

Medamzemesio, nous vous informons que ce vol est non fumeurs ...

Încă un viraj, apoi se aude bing-bang-ul acela specific cînd stewardesa cea drăguţă de la capătul culoarului ridică receptorul şi, odată cu nişte trepidaţii pronunţate, afară se face beznă. În acelaşi moment, d'Artagnan moţăie în faţa ecranului calculatorului portabil din trenul ICE ce-l aduce din Gasconia lui natală, iar Milady simte un gol în stomac în timp ce avionul în care se află se înclină uşor înainte iar pilotul anunţă că tocmai a început procedura de aterizare. Tot în acelaşi moment, Porthos curăţă archebuza iar Athos tocmai constată dezamăgit că cel mai scump vin din magazinul în care se află costă doi euro.

Dar ce contează calitatea vinului cînd nu ne mai pasă pentru o clipă de cer sau pamînt, şi că ne-am hotărît să trăim clipa doar de dragul trăirii şi cînd berea e mai bună într-un pahar de şampanie?

----------------------
* În mod normal ar fi trebuit să scriu vrrrrrrrrrrrUUUUUUUUUUUUMMMMMMMMMMM! dar, pentru un minim de originalitate, încerc să imit cît pot de bine zgomotul de retevei aruncat în zare.

Ia toje portretist

Pe malurile Senei, în oraşul luminilor, de cînd s-a schimbat ora, se lasă seara mult mai devreme. Şi tocmai pentru că e oraşul luminilor, batomuşele, dar şi batoparizienele sau vedetdupontneufele trec cu reflectoarele aprinse îndreptate înspre maluri şi, în zgomot de motoare şi în fum de motorină arsă, se aud suav vocile înregistrate care repetă neobosit aceleaşi vorbe despre catedrala Notre Dame şi că Pont Neuf e cel mai vechi pod din Paris. Arcul de Triumf, chiar dacă nu e pe malul Senei, dar eu ştiu că am fost pe acolo în altă zi la aceeaşi oră, e luminat şi el, la fel ca toate podurile pe care de data asta le văd. Pe străzile de-a lungul cheiurilor poliţia tocmai a alungat sportsmenii pe role şi a dat drumul la maşini. Imediat s-a făcut un ambuteiaj, care aici se mai cheamă şi buşon, monstru. Dacă te uiţi din spate, vezi un şir lung de lumini roşii, iar dacă te uiţi din faţă, un şir lung de lumini albe. Gazele cu efect de seră urcă roşiatice spre văzduh. E ora 19 fix şi Turnul Eiffel şi-a început sclipirea regulamentară de zece minute în zare. La fel sclipesc şi blitzurile turiştilor care vor să imortalizeze momente de neuitat de pe poduri şi de pe maluri.

Şi tocmai pe la Pont Neuf, pe malul drept, mai sînt încă nişte schele de sfîrşit de şantier, dupa care podul nou va arăta ca nou. Şantierul e protejat de un gard de sîrmă de care unii au lipit afişe care n-au rezistat diverselor vitregii meteorologice şi s-au sfîşiat. Acum sînt nişte zdrenţe, dar arată interesant.
- Sînteţi portretist?
- ?!
- Se vede că nu sînteţi portretist.
- A, vă rog să mă scuzaţi, dar nu pe dumneavoastră vă fotografiam.
- A, păi din partea mea, puteţi să mă fotografiaţi.
- Domnu', dacă nu mă credeţi, veniţi să vă arăt că nu am nici o imagine cu dumneavoastră.
- Credeţi că n-aveţi dreptul să mă pozaţi? Eu locuiesc în Martinica, dar sînt parizian de origine şi în plus sînt şi jurist. Sîntem într-un loc public, deci aveţi dreptul.
- ...
- Din partea mea puteţi să mă trageţi în poză din faţă, din profil, din spate.
- Dar ...
- În plus, sînteţi în defensivă!
- Pardon, dar nu găsesc nimic deosebit de pozat la faţa dumneavoastră.

Alegere

- Ia spune drept, măi M., cu cine votezi tu la anu', cu Sarko sau cu Segolena?
- Cred că mentalităţile n-au evoluat atît de mult încît să ne permitem să avem o femeie preşedinte.

Nici despre cechin şi nici despre mersul tenurilor

Săptămîna trecută am văzut la televizor un film de şi cu Sergiu Nicolaescu. Acesta interpreta un director de şantier naval, membru de partid de peste 25 de ani. El decide să toarne în şantier o elice pentru mineralierul ce urma să fie lansat la apă în scurt timp, trecînd peste indicaţiile preţioase venite de la centru, dar consultînd totuşi Comitetul Oamenilor Muncii din întreprindere, utilizat pe post de oglindă a propriei conştiinţe, pe principiul că dacă te uiţi într-o oglindă şi nu ţi-e ruşine de ceea ce vezi, înseamnă că e bine. În film am putut vedea o secvenţă de-a dreptul porno, în care un personaj-femeie, simbol al tineretului decadent dar recuperabil, absolventă de filosofie, îşi afişează cu nesimţire cracii pînă în gît în prim plan.

M-am uitat pînă la capăt şi am vibrat revoluţionar alături de eroii muncii socialiste pînă în momentul în care elicea din oţel românesc a mineralierului a început să frămînte apa mării. Apoi, cuprins de nostalgie, m-am retras în sufragerie într-o sesiune de căutat comori în biblioteca Mirona.

După cum ştiţi, iar dacă nu ştiţi, mai puneţi şi dumneavoastră mîna pe o carte, biblioteca Mirona e emblematică pentru amenajările interioare româneşti prerevoluţionare, alături de bibliotecile Ramona şi Daria. Sînt nişte biblioteci făcute din PAL furniruit care imită lemnul masiv şi care ocupă obligatoriu peretele lung din sufrageria apartamentului cu patru camere proprietate personală. Uşile bibliotecii sînt frumos ornamentate cu cadre din şipcă profilată, cu ornamente florale baroce pe la colţuri. Uşile sînt prevăzute cu broaşte în care se introduc chei turnate cu coada împodobită cu floricele asortate cu ornamentele din lemn. De chei se pot agăţa motocei croşetaţi sau din catifea.

Biblioteca se compune din patru corpuri, toate pe trei nivele - trei dulăpioare suprapuse -, dupa cum urmeaza:
- Un corp cu uşile pline. Daca deschidem uşile de jos, găsim aranjată frumos lenjerie de pat mirosind a naftalină. În partea din mijloc vom găsi colecţia completă cu cărţi albe şi desenele originale de Jules Verne, multe cărţi din biblioteca şcolarului, două rafturi numai cu BPT (Winnetou şi Old Surehand obligé), romanul secolului XX, Galsworthy complet, Pirati si Corsari, almanahul Scînteia '86 şi Perpetuum comic '89. Din almanahul Scînteia unele fotografii au fost tăiate pentru caietul de lecturi şi decupaje de la geografie care, din păcate, este de negăsit. În Perpetuum comic pot fi citite epigrame moralizatoare de înfierare a comportamentelor antisociale a celor certaţi cu legea. Sus se găsesc împăturite şi tot cu naftalină carpetele cu păuni şi cu răpirea din serai.
- Un corp cu sertare în partea de jos, unde găsim hîrtie de împachetat, lumînări, fotografii din anii '60. Partea din mijloc se deschide pe verticală, sub formă de bar. Înăuntru găsim o sticlă de Cinzano chiar cu cinzano şi una de Red Label, dar în care se află vişinată, un cartuş de Kent neînceput şi o pungă de cafea sub vid. Alături se află aranjate frumos ceşti de cafea "din arcopal" şi o cutie de tacîmuri din inox. Deasupra barului se află cîteva rafturi la vedere de pe care ne privesc balerina, cei doi beţivi, căluţul cabrat şi zeiţa Fortuna cu cornul abundenţei, alături de nişte casete "din lemn de trandafir" umplute cu podoabe. Există şi o felicitare de la 8 martie trecut. Deasupra, într-un corp cu uşi sînt depozitate bibelourile care n-au mai încăput la vedere.
- Al treilea corp, în a cărui parte de jos se găsesc cărţi de colorat şi cu poveşti, discuri cu Mihai Pocorschi şi Compact, almanahul copiilor '86, '87 şi '88, un calculator HC91 cu monitor monocrom din perioada de după revoluţie, casetofonul rusesc şi casetele aferente cu jocuri şi utilitare (Zotyocopy şi Copy 86/M sînt singurele care îmi vin în minte). Partea din mijloc are vitrină, prin care se zăresc pahare de cristal pentru musafiri şi nişte vaze. Sus este depozitată o impresionantă colecţie de Cutezătorii, Ştiinţă şi tehnică, Modelism, dar şi PC Report, chiar dacă e cam anacronic. Într-un almanah Cutezătorii aflat pe acelaşi raft poate fi citită o bandă desenată cu Pif.
- În ultimul corp, în partea de jos, există o sumedenie de caiete umplute unele cu comentarii la română, Dan căpitan de plai, Mioriţa, La Vulturi, altele cu icşi şi igreci, graficul funcţiei de gradul al doilea, triunghiuri şi pătrate, altele cu probleme din Hristev cu scripeţi şi planuri înclinate. Dacă urcăm mai sus găsim cărţi prăfuite cu organe de masini, rezistenţa materialelor, meşterul casei, dicţionar tehnic, dar şi analiză matematică (obligatoriu culegerea de Niculescu din colectia Lyceum), algebră, trigonometrie, un atlas anatomic şi cartea de Foxpro 2.6. Sus, vestigiul cel mai important este constituit de cele patru clasoare de timbre, unul avînd lipit pe el abţibildul cu Prestfoss care putea fi găsit de asemenea pe ghidoanele bicicletelor Pegas ale prietenilor din bloc.

Cînd am ajuns acolo, m-am simţit obosit şi m-am uitat pe geam afară, unde încă era toamna.

Zi de zi

Luni: Cum coboram scările la Saint Lazare şi mă îndreptam înspre RER, în mijlocul culoarului, între picioarele trecătorilor, era aşezată o femeie cu hainele sfîşiate şi plîngea. Multe ziare erau împrăştiate peste tot şi toată lumea se împiedica de ele. În jurul femeii roia o ceată de sarkozei, unii erau ocupaţi să telefoneze, alţii să o mai liniştească.

Marţi: O tînără a început să se covrigească de durere de burtă pe un scaun în tren. Cineva a ajutat-o să coboare la prima staţie şi a anunţat salvarea.

Miercuri: Coborînd din tren la Saint Lazare, mă găsesc mereu în mijlocul unui ambuteiaj uman, unii dau să avanseze pe peron ca să urce în vagoane, alţii merg în sens invers ca să iasă din gară. Doi tipi cu aspect îngrijit ce se îndreptau probabil spre locurile lor de muncă, aparţinînd fiecare taberelor adverse de călători, s-au intersectat pe peron. Unul se dă la stînga lui, celălalt se dă la dreapta lui şi invers, de vreo trei ori. Atunci, unul îl ia de guler pe celălalt şi începe să-i toarne invective. Celălalt îl ia şi el de guler pe potrivnic şi se arată ameninţător la rîndul lui. Încep să se scuture bine, apoi se tîrăsc reciproc într-un vagon de tren şi continuă din ce în ce mai agresiv. Probabil că aşa trebuie de făcut în situaţii din astea, cetăţeanul potrivnic fiind prin definiţie un animal, trebuie să îţi faci loc cu capete în gură sau măcar să îţi arăţi caninii, chiar dacă ai sau nu dreptate.

Ca să interpreteze duşmanii

Am aflat deunăzi că a turnat-o cineva pe şefă undeva sus în ierarhie că nu-i plac nici negrii şi nici arabii. Şi totuşi, în acelaşi birou avem un arab şi un negru. Cu negrul n-am remarcat nimic, dar cu arabul are un comportament execrabil, se ia de el cu agresivitate, la limita insultei, din orice mizerie, îi refuză concediile, îl ignoră adesea cînd el încearcă să-i vorbească, etc. E drept ca nici el nu străluceşte printr-o competenţă profesională de excepţie, aş spune că e chiar la limita de jos. Însă, pentru ce e de făcut, eu zic că e suficient. În plus, e un tip destul de la locul lui, deşi se scarpină frecvent la c%*$, îşi trage mucii că nu are batistă iar la masă e bine să nu te aşezi în faţa lui pentru că iei mereu proiecţii umede pe lentilele ochelarilor.

De curînd l-a prins radarul poliţiei cu viteză excesivă şi a primit scrisoare acasă cu amenda de plătit şi cu înştiinţarea că şi-a pierdut un punct de pe permisul de conducere. Cum are de recuperat în curînd alte puncte pierdute mai demult, noua contravenţie ar întîrzia numita recuperare cu încă trei ani.

Numaidecît a început să îl ia lumea în balon şi să îi zică:
- Îţi dai seama, măi M., în ritmul ăsta o să îţi pierzi toate punctele şi o să conducă Mercedesul nevastă-ta în locul tău.
La aceste vorbe, M., altfel masiv şi liniştit, aproape că i-a dat un cap în gură lui G., dar s-a mulţumit să spună că asta nu se va întîmpla niciodată. S-a mai liniştit atunci cînd şefa a sugerat că M. ar putea să o pună pe nevastă-sa să declare că ea a fost la volan şi în felul acesta să i se retragă ei punctul.

Dezintegrare

Înţeleg perfect cît de greu este să ai probleme cu calculatorul de acasă şi să nu te pricepi deloc. Numai că dacă eşti în situaţia asta îţi închipui că oricine are tangenţă cu domeniul informatic este un meşter priceput în instalări de programe şi configurări de sisteme de calcul.

Aşa se face ca am petrecut o după-amiază la o familie de portughezi aciuaţi prin Franţa care m-au rugat să trec pe la ei "să mă uit oleacă" la calculatorul familial.

Am urmărit mai întîi cu sonorul tare la televizor emisiunea de gaguri de amatori şi am rîs cu poftă. Am mîncat dintr-o prăjitură făcută chiar de gazde, deci ne-cumpărată de la patissier-boulanger-ul din colţ. Din prăjitură ne-am servit fiecare cum am vrut şi n-am aşteptat să ne vină rîndul la platou, care nu a circulat din mînă în mînă în jurul mesei la care nu am stat cu o ţeapă înfiptă în posterior. Oamenii s-au jucat pe bune cu ficioru-miu pînă l-au înnebunit şi nu s-au făcut doar că îl ating tandru cu dosul degetelor pe obrăjori. Bineînţeles că i-au amintit fetei lor că ar fi cazul să le dăruiască şi ea un nepot. Aceasta a dat ochii peste cap a lehamite.

Aaa, m-am uitat şi la calculator. Ca fond de ecran era o poză din Portugalia lor natală, cu un pod roman, prilej ca gazdele să îmi spună însufleţite cîte lucruri extraordinare au făcut romanii în Portugalia şi cum se păstrează pînă azi şi cum limba e latină, etc.

Ei da, e cam clişeu, dar credeţi-mă că a fost ca acasă.

Lumea populată de aleşei

Situaţia nr. 1
La capăt de linie, autobuzul opreşte ceva mai încolo, dă jos pe călători, şoferul face o inspecţie a vehiculului, mai stă o vreme, după care îl deplasează cei 20m pînă în staţie, unde se urcă iarăşi călătorii. În timp ce autobuzul stătea oprit "mai încolo", vine o femeie însărcinată şi zice:
- Domnu' şofer, domnu' şofer, vă rog frumos, nu mai pot sta în picioare în staţie, mie rău, mă lăsaţi să mă urc în autobuz să mă aşez pe un scaun?
- Pe mine nu mă interesează, vă rog să aşteptaţi în staţie ca toată lumea.
Ceva mai tîrziu, toţi călătorii s-au înghesuit să urce în autobuz şi nimeni n-a vrut să îi cedeze un loc. Situaţia cu cedatul locului este de altfel universală, că este tren, metrou sau autobuz, rare sînt persoanele (în special unele femei o fac) care se vor ridica şi vor lăsa o femeie însărcinată să se aşeze. Marea majoritate îşi vor afunda şi mai tare privirea în cărţile în format poche pe care le citesc cu îndîrjire şi din care află de bună seamă numai lucruri frumoase legate de filosofie, toleranţă, corectitudine politică şi cîte şi mai cîte.

Situaţia nr. 2
Ai o treabă cu administraţia şi eşti nevoit să iei copilul cu tine ca să-l arăţi lui nenea, reprezentantul autorităţii republicane, ca să îţi poată elibera actul rîvnit. Pui copilul în cărucior şi te duci la gară la o oră de vîrf, e ştiut faptul că nu e bine să te duci pe la vreo zece să te baţi cu administraţia şi, în plus, după aia trebuie să mergi şi tu la muncă. Grimasele dispreţuitoare ale celor care te văd cu căruciorul în tren sînt nenumărate şi se transformă în comentarii nesărate în momentul în care trebuie să le spui să îţi facă loc ca să te dai jos. Şi cine face remarcile cele mai acide? Tocmai domnul acela cu costum şi cu servietă Prada care a expirat ultimul fum al ţigării sale chiar în vagon în nasul tău.

Situaţia nr. 3
Plimbatul cu un cărucior prin metroul din Paris este o adevărată aventură umană şi mai ales o încercare sportivă. Avansezi frumos printr-un coridor nesfîrşit şi hop, dintr-o dată îţi apare în faţă Everestul, o scară cu un milion de trepte. Atunci, dacă eşti bărbat, înşfaci căruciorul şi şotînc-şotînc începi ascensiunea. Te opreşti să te aclimatizezi la tabăra unu, apoi un pic pînă la tabăra doi, etc şi dacă mai rămîi în picioare, ajungi să înfigi drapelul în vîrf că poză nu mai faci, aparatul foto fiind deja îngheţat. Dacă eşti femeie şi puţin mai slabă, te uiţi rugător la trecători să se oprească cineva să te ajute. Privirile lor, după ce te-au remarcat, devin dintr-o dată vide, cautînd în pămînt sau pe pereţi şi se eclipsează în grabă după colţ. Dacă ai şansa să găseşti o scară rulantă, probabilitatea ca aceasta să nu funcţioneze este foarte mare. Există bineînţeles şi ascensoare. Pe ele este desenat clar semnul că sînt destinate celor în scaun cu rotile sau persoanelor cu copii în cărucior. Dacă ai şansa şi funcţionează, înăuntrul lor miroase a pipi, apoi dacă te-ai urcat într-unul, în tine se înghesuie trei petarde cu poşetuţa sub braţ şi doi domni cu costum-cravată fără nici un handicap vizibil şi care aproape că nu te vor lăsa să ieşi din lift la etajul dorit.

Pe urmele unor clasici

M-am plimbat ieri prin tablouri la Auvers sur Oise şi mi-a plăcut.

diaporama

O nouă specie de turişti români

Au cam pe la treizeci de ani. Lucrează în firme bune, sînt avocaţi, economişti sau informaticieni de geniu (acesta e un pleonasm).

Eii au un început de chelie care mijeşte deasupra unui cap rotunjor cu barba de trei zile. Cînd începutul cheliei nu se poate zări, este din cauza şepcii cu cocacola cîştigată la tombolă la mecdonalds. Pe sub tricoul cu muşchi se conturează delicat nişte colăcei incipienţi de slănină, vizibili mai ales cînd stau aşezaţi în metrou. Poartă pantaloni scurţi, ceva între şort şi bermude - obligatoriu cu dungi fine verticale - care pe aici se cheamă caleçon şi se poartă de obicei sub pantaloni. În picioare au sandale.

Elele sînt mici şi firave şi poartă blugi din ăia cu talie joasă şi tricouaş deasupra buricului.

De obicei vorbesc suficient de tare ca să se audă din capătul celălalt al vagonului iar din vocabular nu lipsesc cuvinte ca hă-hă-hă, gugăl, ce începe cu p şi se termină cu ulă şi pendulează, patrulează sau are păr. La fiecare pensulă de-a băieţilor, fetele chicotesc pe înfundate, ascunzîndu-şi nasul în bicepşii lor, mînca-ţi-aş.

Şeful e şef

Cînd pleacă din echipă cineva, dacă acesta spune că dă de băut, atunci imediat cineva cu spirit întreprinzător preia iniţiativa şi trimite un mail cu un text de tipul:

"Cutărescu va explora în curînd noi orizonturi. Pentru a încheia în mod convivial această etapă, un plic este la dispoziţia dumneavoastră în biroul 25."

Adică nu "vă rog să veniţi să daţi bani pentru cadou" ci "aveţi la dispoziţie un plic".

Cînd aproape plecatul este un cetăţean de rînd, merg oamenii în biroul 25 şi lasă în plicul respectiv cît îi lasă sufletul. Se pot zări acolo monede de 1, 2, bancnote de 5 şi rare bancnote de 10 euro. Iar cu alea de 10 nu e sigur că oamenii au lăsat chiar atît. Dacă n-ai mărunt, se obişnuieşte să pui acolo o sumă şi să îţi iei singur restul.

Se întîmplă că săptămîna viitoare pleacă un şef mare. Nu pleacă la altă firmă, pleacă să fie şef în alt departament. Ei, în această situaţie biroul 25 este biroul secretarei, plicul e în format A4, pe el e lipită o etichetă tipărită cu numele tuturor celor la dispoziţia cărora se află plicul. Iar înăuntru ... cea mai mică bancnotă e de 10 euro şi sînt muuulte. Odată banul pus în plic, secretara te bifează pe listă.

Control tehnic

Am dat gata trei bucăţi de Houellebecq într-un timp foarte scurt pentru mine (n-am timp dom'le, traseul e scurt pînă la servici, acasă plîng copiii). Puteţi să spuneţi ce vreţi: că-s snob şi/sau că-s obsedat, dar nu le-am putut lăsa din mînă. Cum nu mi-s critic literar să încerc să zic în neologisme mai nimic, spun şi eu acolo mai nimic cu mai nimic:
L'extension du domaine de la lutte = depresie
Les particules élémentaires =
    = L'extension du domaine de la lutte + teorie la greu + μ
Plateforme =
    = Les particules élémentaires - teorie la greu + o aplicaţie practică + μ
    = L'extension du domaine de la lutte + o aplicaţie practică + 2 * μ

Acum citesc Voici. Mi-au dat ultimul număr gratis cînd am făcut controlul tehnic la Hamăr, s-au gîndit că mi-ar prinde bine. Mă gîndesc să mă abonez.

Hai tec

Într-un moment de intensă conştiinţă profesională asociată cu auto-reproşuri că ar trebui să mă intereseze totuşi astfel de lucruri, am decis ieri să mă duc la Firma-cu-mărul-muşcat - Expo. Mi-am făcut aşadar înscrierea pe internet avînd grijă să bifez că nu vreau deloc să primesc mailuri cu reclame de la numita firmă şi am fugit pe la 4 şi jumătate de la birou. Încă de la ieşirea de la metrou am descoperit un lucru îmbucurător care compensa oarecum efortul venirii acolo pentru a vedea nişte gadgeturi, că expoziţia e în aceeaşi hală în care se va desfăşura în luna noiembrie tîrgul de vinuri. De ce este un lucru îmbucurător? Pentru că aveam în acest fel ocazia să revăd traseul de urmat din hala de expoziţie înspre metrou ca să nu mai păţesc ca anul trecut cînd am avut mari dificultăţi cu găsirea drumului la ieşirea de la tîrgul de vinuri.

Fac o paranteză ca să spun că în timp ce scriu aceste rînduri, M. marocanul s-a apropiat de biroul lui G. ca să întrebe ceva. Tocmai a intrat cineva în birou şi M. a luat mîna dreaptă de la c*$^, pe care le scărpina de zor, ca să dea noroc cu noul venit.

Dar să revenim. La intrarea la expoziţie a trebuit să negociez cu cerberiţa cu cămaşă albă - culoarea purităţii şi a gingăşiei - ca să îmi dea un badge, deoarece cutra de calculator alb - culoarea purităţii şi a gingăşiei - nu vroia să îmi recunoască înscrierea făcută pe internet. Mi s-a spus că sînt necesare minim două ore de la înscriere ca informaţia să ajungă la ei în epoca internetului, dar eu cred că e din cauză că am făcut greşeala să bifez că nu intenţionez să cumpăr nimic de la expoziţie.

Cum mă plimbam eu printre standurile cu ipozi, mecuri şi accesoriile asociate întrebîndu-mă ce naiba caut eu acolo - e grav, doctore? - privirea mi-a fost atrasă de nişte sîni generoşi de-abia reţinuţi de un sutien sexos cu două numere mai mic decît era necesar. Nişte oameni, destul de numeroşi, se uitau la sîni cu mare interes în timp ce cineva îi gîdilea ca să le facă un lifting. Am remarcat chiar prin asistenţă nişte guri căscate din care se prelingeau fire de salivă. Am priceput atunci că era standul firmei Ădăubi şi chirurgul făcea o demonstraţie de Ădăubi laitrum, noul program de prelucrări grafice. Cîţiva metri mai încolo a fost improvizat un studio în care defilau nişte manechine şi nişte fotografi despre care am citit pe un afiş că erau vestiţi le trăgeau în poză. Dacă stau să mă gîndesc bine, chiar era mişto la expoziţie.

Fără nici o legătură cu subiectul, doresc să închei cu una de-a lui Uelbec® ce-am citit-o dimineaţă în tren:
"A trăi fără lectură e periculos, trebuie să te mulţumeşti cu viaţa, asta poate duce la asumarea de riscuri."

Arc peste timp

Ieri şi alaltăieri au dat pe Arte patru filme documentare despre Mao. A fost atît de interesant încît mi s-a întîmplat fenomenul neobişnuit de cînd cu boala asta cu internetul să stau lipit în faţa televizorului, în ciuda faptului că mai erau şi alte lucruri de făcut precum: de mîncat din borcănelul cu deliciosul pireu de morcovi cu broccoli bio pentru fii-miu şi, dacă mai rămîne ceva, să-i dau şi lui să guste.

În timp ce îl vedeam pe Nixon căscînd la un balet omagial la care era obligat să asiste în timpul vizitei în China, am făcut un salt trafalmadorian într-un moment precis al verii anului 199x, cînd admiram surprins caracterele chinezeşti cu care era împodobită forja grea nr. 2 de la C.U.G. Iaşi.

Mă aflam acolo împreună cu colegii de la AC ca să ne îmbogăţim cunoştinţele în informatică şi sisteme automate. În prima zi ne-au dus într-o clădire de birouri anexe ca să ne facă "protecţia muncii". De acolo am făcut un alt salt trafalmadorian în anul 200x la birourile Renault de pe rue du vieux pont de Sèvres de la Boulogne Billancourt în care am stat două luni şi care semănau izbitor cu cele de la C.U.G. Birourile astea au fost demolate la scurt timp şi nu m-a pus nimeni să semnez protecţia muncii acolo deşi aş fi putut să o păţesc. Nu am putut pune mîna pe clanţă decît cu mîneca la cojoc înfăşurată în jurul pumnului că altfel era pericol de electrocutare.

La C.U.G încă nu demolaseră nimic, iar fumul de la oţelărie ieşea graţios chiar prin tavanul halei. Forja grea nr. 2 era o bijuterie a automatizărilor industriale, nu pentru faptul că nişte muncitori trebuiau să aducă cu trudă proletară o bucată imensă de metal incandescent sub ciocanul uriaş al forjei şi nici pentru faptul că un nene se juca la nişte butoane într-o cabină de alături, ca să potrivească bucata incandescentă sub loviturile ciocanului: buf, nişte apăsări pe butoane, după o vreme iarăşi buf. Era o bijuterie tehnologică datorită camerei secrete de alături în care am intrat sfioşi, noi, studenţii în blugi sau rochiţe de vară, după sex, setoşi de cunoaştere, acompaniaţi de dascăli. Erau acolo nişte roţi care ieşeau pe jumătate din cimentul de pe jos, cam cît de-un stat de om. Un prof explica cam care erau virtuţile roţilor acelora, în timp ce rochiţele notau conştiincioase în caietul de practică iar blugii căscau de zor în sforţarea supraumană a amintirii clipelor de neuitat petrecute cu o seară înainte. Forja a făcut buf încă o dată, acele unor manometre au indicat o scădere bruscă a presiunii şi, fiind vorba de un sistem automat, roata din spatele profului s-a simţit obligată să readucă acele manometrelor în poziţia normală. Blugii şi rochiţele s-au simţit obligaţi să fugă care încotro într-o mişcare haotică de particule, rezultînd chiar şi unele coliziuni. Unii s-au căsătorit după o vreme, alţii au divorţat. C'est la vie.

Concluziile generalizatoare se clatină din temelii

Green, green, green! I pink up zeuh phone and I say:
- Yellow.
- Alo, domnu' Iliuţă?
- Da.
- Bună ziua, Consulatul vă deranjează.
- Bună ziua. :-o Nu mă deranjaţi, dimpotrivă.
- Vă sun ca să vă spun că actul pe care l-aţi cerut e gata.
- Ce bine! Mulţumesc frumos.

Deci fii antenă, tăticu', a durat cît a durat făcutul actului, dar măcar au făcut oamenii un efort plin de bun simţ ca să mă sune. Fără aroganţă, ci cu vorbit normal, ca de la om la om.

Urmarea concluziilor generalizatoare

Chiar a început să îmi placă să umblu prin magazinele de computere. Cum ieri a fost o zi plictisitoare la birou pentru că şefa n-a făcut nici o criză, m-am gîndit că n-ar strica ceva divertisment. N-am mai rezistat deci tentaţiei şi am plecat mai devreme de la birou, nu înaintea şefei totuşi, dar oricum foarte devreme, ca să vizitez un nou magazin cu procesoare, plăci de bază, plăci video şi cîte şi mai cîte.

În magazinele astea vezi fel de fel de clienţi ochelarişti cu coşuri multe pe nas, cam ca şahiştii din "Salvaţi de clopoţel", care discută între ei numai despre procesoare Sextium XI la un milion de megaherţi - whoaaaa! - , memorii de milioane de giga - whoaaa! - şi plăci video ati-envidia-icsnouăsute-gefors-şaptesutetrezecişicincivirgulădoi cu procesor grafic 4 şi 5D - whoaaa! La aşa clienţi te aştepţi ca şi vînzătorii să fie pe măsură.

Am văzut aşadar mai multe computere gata asamblate, dar nu aveau afişate toate preţul şi caracteristicile.
- Vă pot ajuta cu ceva?
- Da, desigur, mă interesează maşina asta, dar nu văd ce are în ea şi nici cît costă.
- A, ce chestie, într-adevăr, nu are fişă tehnică, dar să ştiţi că e o maşină foarte bună.
- Da, dar ce are în ea şi cît costă?
- Mă duc să caut.
După zece minute.
- ?!
- Îmi pare rău, nu am găsit fişa tehnică, trebuie să fac o căutare pe internet ...
- ?!?!?!
- w-w-w punct g-o-g-o-g-l-e punct f-r
- De ce nu căutaţi direct pe sit la Haş-Pe, că doar e o maşină Haş-Pe, nu?
- Păi nu, că de obicei noi nu facem aşa, noi căutăm pe gugl. Dar dacă vreţi dumneavoastră, caut pe sit la Aş-Pe: w-w-w punct hewlett spaţiu packa ...
- Cred că haş pe fără spaţiu între ele punct com merge la sigur ...
- Domnu', vă rog să nu îmi mai daţi atîtea sfaturi că ştiu şi singur să caut pe internet!

Mîine îmi aleg o altă victimă. Îmi imprim frumos la tiparniţa de la birou o listă fantezistă de componente de calculator şi mă duc să cer sfatul la magazinul concurent.

Concluzii generalizatoare se întoarce cam repede

Trăim într-o lume din ce în ce mai insuportabilă. Unul dintre motivele pentru care este insuportabilă este acela că minciuna nu se mai numeşte minciună ci comunicare şi că o întîlneşti la tot pasul. Pentru cei interesaţi să se perfecţioneze, se pot face chiar şi studii superioare (de comunicare, evident).

De ceva vreme, un vestit producător european de mîncare pentru copii nu mă mai slăbeşte cu scrisori ca aceasta:

"Dragă -prenumele exact al copilului-,

În curînd vei avea 6 luni şi vei vrea să cunoşti gusturile legumelor. De ce să nu le încerci pe cele pregătite de noi special pentru tine? Ţine nişte bonuri de reducere de aici şi dă-le lu' mă-ta şi lu' tac'tu ca să-ţi cumpere pireuaşurile noastre delicioase.

Cu drag,
B-é-i-a"

Chiar aşa, de ce să te chinui să cumperi dovlecei, să-i cureţi de coajă şi de sîmburi, să îi fierbi şi apoi să îi faci pireu cu mîna ta cînd poţi cumpăra ieftin un delicios borcănel cu pireu de dovlecei gata făcut din legume selecţionate în conformitate cu cele mai drastice norme europene? Te duci aşadar la magazin şi te îndrepţi fix spre borcănelul pe care scrie "PIREU DE DOVLECEI" făcut de faimosul fabricant, îl iei şi descifrezi cu mare dificultate caracterele de 4 cu care este scrisă compoziţia:
- 19% dovlecei
- 40% cartofi
- ceapă, apă, sare, vitamine.

Concluzii generalizatoare

1. Toţi vînzătorii de la magazinele de scule hi-tech sînt nişte incompetenţi şi n-au decît o idee foarte vagă despre produsele pe care le vînd. Nu acelaşi lucru se poate spune despre vînzătorii de la magazinele cu scule-scule: una e să vinzi ciocane cu care de regulă se bat cuie şi alta e să vinzi calculatoare, cu care nu poţi să baţi cuie decît dacă insişti puţin mai mult.
2. Toţi vînzătorii de la aceleaşi magazine sînt nişte aroganţi. Aroganţa lor creşte în intensitate devenind agresivă pe măsură ce le pui întrebări ale căror răspunsuri nu se află în textul învăţat de ei pe dinafară şi recitat timp de jumătate de oră unor clienţi care l-au ascultat cu gura deschisă de admiraţie. Dacă nu te cuminţeşti, te trezeşti că ţi-au întors spatele şi ai rămas cu vorba în gît.
3. În ziua de azi este imposibil să cumperi un produs cu un set de caracteristici minime da' bune. Telefoanele nu mai sînt telefoane, iar cele care se apropie cît de cît de funcţia de bază sînt atît de proaste încît nu se pot utiliza: baterie de cacao, meniuri făcute pentru minţi întortocheate, aspect infect, de ceapă. Aparatele de fotografiat sînt înecate în funcţionalităţi precum zece tonuri de sepia, zece niveluri de calitate a imaginii, zece temperaturi de culoare, zoom-uri digitale care pot ajunge pînă la 1000x, microfoane, difuzoare, dar pe cerul albastru tot ies nişte puncte supărătoare, iar nasul căţelului Azorel pe care l-ai anesteziat în prealabil ca să stea în poză tot neclar iese.
Cît despre computere, e la fel: au cititoare pentru 121,5 modele diferite de memorii flash, gravează DVD-uri chiar şi pe muchie, poţi urmări emisiuni la radio şi la televizor şi au şi telecomandă. Memoria video este de un milion de mega (pe care şi-i trag din memoria calculatorului da' asta nu scrie nicăieri foarte clar şi nici vînzătorul nu mi-o zice). Da' unu' fără televizor şi fără cititoare de memorii da' cu placă video pe bune n-aveţi? Domnu', da' dumneata vrei un model de lux!

Iar trebuie să mă duc cu lista de componente pe hîrtie şi să mă tîrguiesc cu chinezii ...

Ma demoiselle de déshonneur

Rue de Sèze, ora 18 în timpul săptămînii.

- Ce oră este, Monsieur?
- Poftim?
- Tu viens, mon biquet?
- ?! :)
- Nu trebuia să întoarceţi capul dacă nu vă interesează!

Terorism de cea mai joasă speţă

Nu ştiu dacă aţi mîncat vreodată o mîncare numită humus. E un fel de pastă de culoare puţin cafenie de origine orientală, dacă nu mă înşel chiar libaneză, făcută dintr-un fel de boabe de mazăre. Eu am încercat mai multe feluri cumpărate de la magazin şi nu le-am găsit cine ştie ce, pînă l-am descoperit pe acela de la raionul cu produse cuşer, evreieşti.

Azi, în timp ce îmi făceam cursele, începuse deja să îmi plouă în gură la gîndul unei bucăţi de pain de campagne unsă cu humus din acela cuşer şi, blasfemie, cu o feliuţă străvezie de jambon serrano deasupra. Împotriva oricărei tradiţii, dar absolut delicios!

Numai că atunci cînd am ajuns în sfîrşit la raionul cu mîncare cuşer nu mi-a mai venit să cumpăr nimic, pentru că era literalmente devastat: gunoaie aruncate printre produse, multe dintre borcănele zăceau sparte răsturnate pe jos, cocacola se scurgea scîrboasă din sticle începute şi lăsate anumit culcate între rafturi.

Tare mic trebuie să fie creierul djeunşilor care s-au descărcat acolo, cădea-le-ar couscous-ul greu la stomac!

Velocitate

Specie mai infectă decît englezii de pe drumurile publice franceze cu greu poţi găsi. În viaţa de zi cu zi nu ştiu cum sînt, deci nu mă pronunţ, dar la volan pe continent sînt o catastrofă. Pe lîngă faptul că au probleme cu partea drumului pe care se circulă, pe autostradă merg tacticos pe banda cea mai de la stînga cu 90km/h, neştiind probabil cît fac 130km/h în mile pe oră. Le faci discret din faruri să se dea la o parte astfel încît să poţi şi tu trece cu hamărul care, incredibil, merge totuşi mai repede de 90km/h. Apoi încerci un claxon-două de control şi nimic. După ce printr-un motiv care rămîne misterios s-au mutat în sfîrşit pe banda din dreapta, cînd să treci şi tu pe lîngă ei, este tocmai momentul în care au reuşit să transforme milele în kilometri. În plus, faptul că în Anglia banda cea mai din dreapta este precum în Franţa banda cea mai din stînga reuşeşte să le perturbe calmul britanic, drept pentru care accelerează. E drept că hamărul merge mai repede de 90, dar cu 150 e mai greu, în plus nu are chef de radare şi alte prostii. Aşa că mai bine cu buzele umflate decît pradă sarkozeilor.

Flicărime provensală

1. urcat în avion, loc la geam, băut cafea, pus scobitori la ochi
2. coborît din avion, întîlnit cu don Lettore, urcat în autobuz
3. dat cu cremă solară (factor de protecţie 50)
4. coborît la Vieux Port. Puten ce cald e!
5. flicărit o bere la umbră
6. luat autobuz turistic englezesc şi urcat la cucurigu. Instalat căşti pe urechi. Puten ce cald e!
7. coborît din autobuz şi flicărit o salată la umbră. Vin la carafă excepţional de prost, oţet, totuşi alcolizat, deci bun. Puten ce cald e dintr-o data!
8. luat autobuz RTM şi plecat la Luminy.
9. dat din nou cu cremă (factor de protecţie 50).
10. flicărit prin calănci trei ore. Puten ce cald e şi ce de muşte! Coborît pînă la apă şi privit gagici topless. Puten, dar e insuportabil de cald!
11. revenit în oraş. Pelerinaj la poarta iadului. Puten.
12. Flicărit la restaurant. Sardin grile, respectiv grilad de la mer, imense. Puten, se coa set acsan? Côtes de Provence 2005, foarte onorabil. Crème caramel şi tarte tatin, excepţionale.
13. amintiri vagi, ceva cu un metrou şi un autobuz, malul mării de neatins, nu mai ştiu, venit pe jos acasă pe lîngă corbusier.
14. duş. Puten, dar ce greu se ia crema (factor de protecţie 50)!
15. trezit, văzut declaraţie Zidane, plecat la o faleză, Don Lettore plecat în treaba lui, cornişă, vieux port, puten ce cald e, Marseille Provence, loc la geam, să ne fie de bine, a fost frumos. Hai să trăim!

În vreme de război

Săptămîna trecută au început soldurile în magazinele de ţoale din Franţa. Este o nebunie generalizată în care femei dezlănţuite, după ce au prospectat piaţa cu o săptămînă înainte, umblă cu cartea de credit într-o mînă şi cu ghearele scoase la cealaltă, gata să scoată ochii adversarelor care jinduiesc la aceeaşi pereche de chiloţi ca ele.

Una peste alta, este o perioadă în care fiecare îşi poate reîmprospăta stocul de haine pînă la soldurile următoare. Ţi s-au îngălbenit sub braţ de la transpiraţie toate tricourile pe care le ai de trei ani? Pantofii nici daţi cu cremă nu mai pot fi purtaţi? Pantalonii nici călcaţi nu reuşesc să îţi îndepărteze aerul de omul cavernelor? Acum e momentul!

Începusem aşadar să arăt ca un vagabond, nu numai datorită bărbii nerase de o săptămînă, aşa că am hotărît să înfrunt vitejeşte hoardele barbare care au invadat magazinele. Nu voi povesti foarte multe din aventura căutării unor tricouri, blugi şi cămăşi, voi face doar observaţia că în magazinele cu articole bărbăteşti miroase altfel decît în magazinele pentru femei atunci cînd afară sînt 35 de grade. Tot e bine, pentru că în felul acesta am rămas fără păr în nas. Am putut să fac comparaţia în momentul în care m-am nimerit din greşeală într-o Zara fără raion pentru bărbaţi. Desigur că acasă am fost întrebat: - Cum, nu ştiai că acolo nu e pentru bărbaţi?!

Nu, nu ştiam, recunosc cu ruşine. Însă fără ruşine recunosc că mi s-au aprins toate beculeţele în faţa unei cămăşi de pe raft la Springfield. Cînd am văzut-o cum mă aştepta, o lumină divină s-a aprins deasupra ei în timp ce nişte coruri reunite de heruvimi şi şoimi ai patriei au intonat un aleluia scurt. Am cumpărat-o fără să stau mult pe gînduri şi astăzi m-am gîndit să o port pentru prima dată.

Bineînţeles că cei de la birou, şocaţi de atîta rafinament vestimentar, au făcut remarci savuroase, din care am reţinut doar una, aceea că azi e periculos să te îmbraci în felul acesta, al cărei sens l-am priceput de-abia seara, cînd a trebuit să grăbesc pasul preventiv în faţa unui bar cu televizor din care cineva a strigat înspre mine:
- Huo Portugalia!

Tehnice

Mi-am propus să mă aplec mai puţin înspre chestiuni de ordin tehnic, însă şefa şi-a depăşit azi limitele cunoscute. Nu mă pot abţine aşadar să nu împărtăşesc şi altora experienţa avută.

Ştiam deja că este un fan al instrucţiunii go to, "dacă este bine folosită" (rîsete cu spume, dar pe înfundate, ale asistenţei) dar să zicem că asta e o reminiscenţă a culturii ei cobolistice. Azi a primit un CV al unui tip care ar urma să vină în curînd în echipă. În momentul în care l-a deschis, a început să facă legi prin birou cum că ce e cu CV-ul ăsta de merde, pe motiv că respectivul a scris mai pe la început că participă la proiecte Open source. Este un lucru bine ştiut că Open source nu face parte din cultura întreprinderii, fiind echivalent cu nerespectarea normelor interne, foarte rigide. Majoritatea celor care lucrează titulari în bancă fac alergie doar la simpla pronunţie a sintagmei. Un tip inteligent care se implică în astfel de proiecte nu prezintă deci garanţii de seriozitate. În mod sigur el va veni aici şi îşi va face opensursul pe spinarea băncii, în loc să se ocupe ca orice om normal cu mersul la cafea, cu vorbitul la telefon şi cu ţeserea de intrigi pentru desfiinţarea adversarilor din celelalte servicii.

Numai de bine

Îi urez alş-ului să aibă parte numai şi numai de copii gălăgioşi în preajma-i pe oriunde îl vor purta mijloacele de transport. Howgh!

La ce te poţi aştepta de la un sarkozist ca el?

Viva la revolucion

Aseară am trăit toate fazele meciului cu echipa Togoului prin grija vecinilor de vizavi care au suspinat, răcnit şi înjurat la toate fazele meciului. Nici măcar n-a trebuit să deschid televizorul ca să aflu cît a fost scorul.

Mi-am amintit aşadar cum săptămîna trecută l-am dezgustat pe nenea Lourenço, portarul, care tocmai dădea cu aspiratorul pe culoar spunîndu-i că nu mă interesează fotbalul. Am minţit cînd am spus că nu mă interesează, pe de o parte ca să îl menajez şi pe de alta ca să nu-mi stric iremediabil relaţia cu el, ştiut fiind faptul că într-un imobil, buna vecinătate dintre locatar şi portar este absolut esenţială. De fapt am momente cînd detest fotbalul. E de neînţeles pentru mine cum o gaşcă de zerouri barate precum fotbaliştii e în stare să provoace atîta pasiune în rîndurile unor cetăţeni altfel paşnici. Era să mi-l fac duşman de moarte pe un coleg la servici în timpul campionatului mondial din 2002 arătîndu-mi dezinteresul pentru faptul că echipa Franţei s-a cărat repejor acasă. O atitudine asemănătoare am mai întîlnit-o la un alt coleg, fan de-al lui Johnny Halliday. Colegul ăsta e un tip cu care se poate vorbi normal, prezintă semne de gîndire structurată şi e sociabil, dar nu şi cînd se vorbeşte despre idolul său. Atunci cade într-o transă pasională în timpul căreia e bine să nu zici nimic în dezacord cu el despre sublimul cîntăreţ.

Acum sînt suspectat la birou că nu mă interesează fotbalul din cauză că echipa României nu s-a calificat. Mă rog ...

Dar gata, mi-am făcut suficienţi duşmani cu această provocare neruşinată printre cei trei cititori ai rîndurilor de faţă. Mă consolez însă cu faptul că nu sînt singurul care nutreşte sentimente de dragoste şi dor faţă de fotbal şi mă alătur bucuros protestului mujerelor din España contra campionatului.

No mas futbol!
El cesped es para las vacas.

Fête de la musique

Cred că în urma lui Jack Lang nu va rămîne multă vreme amintirea faptelor lui cele măreţe ca activist al partidului socialist şi nici a cărţilor pe care le tot scrie şi pentru care îşi face reclamă mereu la televizor prin emisiunile de divertisment, ci unica lui ctitorie demnă de atenţie: sărbătoarea muzicii de pe 21 iunie a fiecărui an.

Concret, oricine simte că are un talent muzical oarecare iese în stradă şi produce ce poate. În fiecare an îmi tot zic că nu mai pun piciorul în Paris pe 21 iunie şi în fiecare an nu îmi respect promisiunea. Căci toată tărăşenia se rezumă la un vacarm de nedescris într-o înghesuială asemenea de oameni beţi. Cam pe la şapte seara, în pragul fiecărui bar se instalează cîte un grup care cîntă cît poate el de tare. Cum barurile sînt unul lîngă altul pe unele străzi, rezultă o combinaţie savantă de sunete care mai de care mai măiastre, provenind din instrumentele, respectiv gîtlejurile talentaţilor cîntăreţi care se străduiesc cît pot ei de bine să imite pe Santana, Maicăl, Joe Cocker, Patrick Bruel, etc. Mai trist este atunci cînd tocmai ce-ai scăpat de nişte led zeppelini îndoielnici şi dai de o corală care imită timid pe Les choristes. În acelaşi timp, diafragma ţi se zbate zglobie în ritmul başilor din difuzoarele dejeului de la barul de vizavi, unde s-a improvizat o petrecere techno la care te uiţi cam uimit - este totuşi impresionant ca spectacol să vezi masa de oameni care saltă şi ridică mîinile în mod sincron în stradă în lumina sacadată a reflectoarelor.

Azi m-au purtat paşii în Place des Vosges unde, surpriză, nu tu zgomot, nu tu nimic. M-am uitat bine în jur şi am văzut numai familişti cu accent aristocrat, am zărit chiar vreo doi oameni de pe la televizor plimbîndu-se. Sub bolţile pieţei multe coruri cu membri unul şi unul, toţi albi şi curăţei. Într-un colţ se aflau doi moşi şi o babă care cîntau de mama focului hituri de Montand, Trenet, Piaf. Publicul numeros cînta cu ei. Am ascultat şi eu cu această ocazie pentru prima dată versurile lambadei lui Piaf, Rien de rien şi, al naibii, mi-au plăcut, mai ales asta:

Avec mes souvenirs
J'ai allumé le feu

Drace, dacă a ajuns să-mi placă asta, e clar, nu mai am douăzeci de ani, cînd răcneam în faţa casei studenţilor din Iaşi să ne cînte Timpuri noi Bordelul mov şi n-au făcut-o.

Lecţia de integrare: le rendez-vous

Scriu aceste cuvinte direct de la bordul noului meu Falcon 2000DX. Tocmai am ordonat însoţitoarei de bord pe care am angajat-o în urma unui concurs care includea şi proba în costum de baie un delicios bigmec cu cartofi prăjiţi, preparat după toate regulile artei. Mirosul suav de ulei rînced se răspîndeşte aşadar delicat prin circuitul de aer condiţionat al aparatului. Bulele fine de gaz se sparg într-un curcubeu multicolor la suprafaţa paharului din carton de cola în lumina piezişă a soarelui de amiază, aflat cam în direcţia opusă insulei Tristan da Cunha. Toate acestea mă teleportează cu eficacitate de madlenă în atmosfera unui macdou parizian renumit pentru fineţea mîncărurilor din meniu şi calitatea semnalului wi-fi.

Dar vai! Nu se poate! Iar am uitat despre ce vroiam să vorbesc, adică despre instituţia rendez-vous-ului. Eu am găsit următoarele reguli:
- la un rendez-vous se întîrzie obligatoriu
- dacă e un rendez-vous privat, de exemplu cînd sînteţi invitat la cină, întîrzierea va fi de cel puţin 30 de minute. Îmi amintesc aici de faţa făcută de nişte prieteni francezi în momentul în care austriecii invitaţi au sunat la uşă fix în secunda în care s-a făcut ora exactă. Obligatoriu întîrzierea va fi semnalată printr-un apel telefonic de pe mobil în care vă veţi anunţa gazdele că sînteţi într-un ambuteiaj monstru dar că ajungeţi în cinci minute deşi nu aţi plecat încă de acasă. Ca o reflexie adiacentă, cred că mobilul este folosit cam în 90% din cazuri pentru semnalarea unor întîrzieri.
- daca rendez-vous-ul este în interes de serviciu, de exemplu pentru o şedinţă, sînteţi obligat să întîrziaţi cam un sfert de oră. Vă veţi face apariţia în sala de şedinţă neapărat vorbind la celular. Convorbirea va continua cel puţin zece minute după, iar scuze nu veţi schiţa decît dacă participanţii care vă aşteaptă deja sînt strict mai mari în grad măcar cu două nivele decît dumneavoastră. Pe timpul şedinţei, telefonul se lasă pe masă cu vibratorul activat şi nu veţi răspunde la nici un apel din cele cinci pe care le veţi primi din respect pentru participanţi, dar asta deja este în afara subiectului.
- dacă aveţi rendez-vous la doctor, cu toate eforturile depuse, oricum veţi întîrzia. Veţi primi astfel o remarcă politicoasă, dar incisivă, din partea doctorului. Dacă prin absurd veţi ajunge la timp, ceea ce este totuşi imposibil, atunci doctorul va apărea după 15-20 de minute de pe drumuri pentru că a avut consultaţii la spital.
- dacă aţi luat rendez-vous cu cineva prin telefon şi acel cineva trebuia să vă confirme întîlnirea prin e-mail ca să vă dea exact adresa, emailul nu va ajunge niciodată la dumneavoastră pentru că fie a fost notat greşit, de exemplu agmail în loc de gmail, fie pur şi simplu nu a plecat niciodată de la expeditor.
- dacă aveţi rendez-vous pentru un interviu de angajare pentru care vi s-a promis un e-mail de confirmare cu adresa şi locul exacte deşi aţi notat totul bine la telefon pentru că au fost repetate de trei ori, întîlnirea fiind 100% sigură şi n-aţi primit totuşi e-mailul, atunci cînd vă veţi prezenta la interviu nu vă va aştepta nimeni, pe motiv că rendez-vous-ul nu a fost confirmat, în consecinţă a fost anulat.

Dar iată că m-am luat cu vorba şi nici n-am observat că a venit şi cafeaua, lungă, slabă, într-o cană mare şi cu trei plicuri de zahăr, exact aşa cum îmi place mie. Mai am puţin şi ajung la Buenos Aires, unde am un rendez-vous.

Diversitate

De vreo două luni de zile am un coleg nou la birou. S., amatorul de mac şi apple, a plecat şi în locul lui a venit M.

E francez dar de origine marocană, cu gabaritul uşor depăşit, conduce un Mercedes, are o barbă mijită de tip "fir-în-dinte" şi nu crede nici în mac şi nici în apple, dar crede în profet. La cantină e o adevărată problemă pentru el alegerea mîncărurilor, îl văd cum umblă debusolat în fiecare zi, neştiind ce să aleagă. Într-o zi, era în meniu o pizza cu chorizo şi m-a întrebat aparte ce este acela chorizo.
- Cum, nu ştii? Cîrnaţul acela picant spaniol de culoare roşie. Ciorìso, sau şorizò, la alegere.
- Ce-ai spus? Nu înţeleg, cu ce e făcută pizza?
- Aaa, zic, e cu porc.
- Mi-ai spus exact ceea ce vroiam să aflu, mulţumesc, îmi zîmbeşte el ruşinat îndreptîndu-se către standul cu legume.

E un tip bonom, zîmbeşte împăciuitor la discuţiile în contradictoriu şi stă cuminte la locul lui, iar azi a venit cu croissant-e delicioase la micul dejun ca să începem ziua într-un mod agreabil pînă la venirea şefei blocată în trafic. În fine, nu prea are spor la treabă dar, dat fiind mediul, nu e grav. Mai neplăcut este că nu pare să se prindă de nici un spirit de glumă, în special dacă vorbele fac referinţă la alcool (despre sex încă nu am glumit). Ultima dată am avut dreptul la o întreagă prelegere foarte serioasă despre cît de pervers e vinul, cum la început iei un pahar, după care mai iei unul şi tot aşa, pînă îţi bei minţile. Şi n-are dreptate?

Tocmai ce-am descoperit un Syrah de Maroc neaşteptat de civilizat, să nu uit să îmi cumpăr o sticlă zilele astea.

Ani de glorii şi de împliniri măreţe

S-a întors cu faţa, a închis ochii şi m-am pregătit să o sărut ca lumea, adică încet, aşa, cu figuri, cu tot tacîmu', da' ce-i asta, neică? Mi-a băgat puţin vîrfu' limbii, a început să şi-l mişte repejor în sus şi în jos; probabil aşa credea ea că se procedează, după care s-a tras şi şi-a lăsat capu' pe umăru' meu, adică gata, am făcut-o şi pe-asta! ...Ce aiureală! Adică mişto, în principiu, da' n-am prea înţeles nimic şi parcă avea buzele prea moi şi prea mici, nu ştiu cum naiba.

Ovidiu Verdeş - Muzici şi faze

Zică lumea ce-o zice, da' cartea asta-i tare, tăticu'! Mai am jumate şi am ca un filing că n-o să mai dureze mult. Noroc ca n-am decît 30 de minute de tren pînă la servici.

Nice DOF

Ceva deosebit

Azi mi-am rezolvat o problemă la consulat în 10 minute, cu tot cu schimbatul banilor la farmacia de alături, că n-avea să-mi dea rest. Evident.

Şi tot ceva deosebit este atunci cînd circuli şi tu ca omul cu Hamărul pe un drum public la ţară, eşti singur, nimic în faţă, nimic în spate şi, dintr-o dată, după o curbă îţi apare un Jaguar lucios înainte, pe contrasens, care îţi face nervos cu farurile. Cu faţa ce tocmai căpătase brusc o culoare albă (m-am uitat după aceea în retrovizor ca să mă conving şi să îmi aranjez coafura răvăşită) în ciuda roşeţii căpătată de la soarele normand, pe lîngă reflexul de a împinge frîna pînă în podea şi acţionarea aproape simultană şi plină de îndemînare a claxonului şi a fazei lungi, nu m-am putut împiedica să nu exclam în minte:
- Putain! Maşina asta n-are şofer!
După acest moment de stupoare, soldat fără pagube materiale sau (Doamne fereşte!) cu victime, misterul s-a lămurit imediat după cercetarea mai atentă a numărului de înmatriculare al automobilului potrivnic. I-am urat omului un călduros:
- Welcome to France, sir!

Eterna poveste

Doi simpatici librari au fost Teodor Maximovici şi Dimitrie Alexa, care au avut librăria lor în Str. Ştefan cel Mare, peste drum de Mitropolie, pînă în 1895. Această librărie aprovizionată mai cu seamă cu cărţi şcolare şi material didactic, a avut o bogată clientelă în lumea şcolarilor. După puţin timp însă, ivindu-se neînţelegeri între tovarăşi, ei s-au desfăcut. Teodor Maximovici a deschis o librărie proprie în casele Motăş, unde este astăzi librăria Socec, iar Dimitrie Alexa a rămas cu librăria din str. Ştefan cel Mare.

Rudolf Şuţu
Prin Iaşii de odinioară - 100 cărţi poştale ilustrate şi comentate
(Casa de presă-editură "Cronica"
Iaşi, 1995)

În 1886, dl Gibert predă de şase ani literatură clasică la colegiul St Michel de la Saint Etienne şi decide să meargă la Paris. Ca bagaje are cufere cu cărţi şi deschide patru standuri de bouquinistes pe parapetele cheiului Saint Michel.
În 1888, inaugurează prima librărie adevărată pe cheiul Saint Michel. Este plin de entuziasm şi se lansează în comerţul cu carte şcolară chiar în momentul în care Jules Ferry supune votului legea învăţămîntului gratuit şi obligatoriu.
În 1915, cei doi fii ai săi îi succed.
În 1929, aceştia scindează societatea în două, mezinul Régis păstrează librăriile de pe chei sub numele de Gibert Jeune.

De pe situl librăriei Gibert Jeune.

În 1929, cei doi fii ai lui Gibert ce i-au succedat în 1915 se instalează pe cont propriu. Fiul cel mai mare al d-lui Gibert, Joseph, îşi deschide propria librărie la 30, bd. Saint Michel.

De pe situl librăriei Gibert Joseph.

La coafor

Cum pe umeri pletele-mi curgeau rîu, cauză din care începuse să mi se diminueze respectabilitatea la birou, a trebuit să fac o vizită la coafor. Pentru că în Franţa nu există frizeri, ci doar coafori, iar unii adaugă şi visagiste la titulatura oficială de coafor. Oare cum s-ar traduce în română, făţar?

Ăsta la care m-am dus eu e şi vizajist, adică e un artist, poate să mă consilieze în alesul coafurii, cu condiţia să îl las să se exprime.

Spălatul pe cap e obligatoriu, numai că locurile unde se execută această activitate erau ocupate în totalitate de: un client de-al salonului aşteptînd să-i vină rîndul la spălat, două pute aflate şi ele în calitate de cliente ale salonului şi de un client de-al lor, filantrop, cu o sticlă de cola în mînă. Clientul putelor s-a ridicat la cererea expresă a coaforului şi mi-a făcut loc. Am putut astfel avea condiţii bune să aflu din ultimul număr din Voici că iubita lui Patrick Bruel îi va dărui în curînd un copil. Între timp, clientul celor două coţofene a revenit şi le-a zis ceva despre o sumă de bani, moment în care a început o dispută între cei trei şi personalul stabilimentului. Cearta s-a terminat cu părăsirea intempestivă a locului de către cei trei. Am întrebat-o pe domniţa care tocmai venise să mă şamponeze ce s-a întîmplat şi ea mi-a răspuns clipind complice din genele lungi:

- En fait c'est une partouze et il semble qu'il n'a pas assez d'argent pour la coupe et pour après.

Cum situaţia mi s-a părut amuzantă, am decis pentru prima dată în viaţă să nu mă mai comport ca un sălbatic la coafor şi să întreţin o conversaţie călduroasă despre vreme cu personalul, ba chiar am acceptat bucuros paharul de ceai propus.

- Cum vreţi să vă tund?
- Scurt, foarte scurt.
- Bine, dar lăsăm totuşi o oarecare lungime ca să facem o coafură simpatică.
- Desigur, mă las întru totul în mîinile dumneavoastră, lăsaţi-vă imaginaţia artistică să zburde.
- Vai, vă mulţumesc, sînt foarte rari clienţii precum dumneavoastră.

Trebuie să recunosc că am fost foarte mulţumit de rezultat, numai că de îndată ce am ieşit de acolo ploaia torenţială ce tocmai se pornise mi-a stricat tot permanentul.

Fotbal minut cu minut

CD-urile împrumutate de la bibliotecă sînt asemănătoare cu fotocopiile pe care le tot faci după tot felul de texte ca să fie acolo, deşi e puţin probabil să te uiţi într-o zi peste ele: dacă tot e aproape gratis, duci cu tine acasă în prostie, deşi ştii că e puţin probabil să le asculţi.

Dar vai, data limită a returnării lor se apropie şi te gîndeşti că e păcat să dai înapoi ditamai cutia de 3 discuri pe care scrie ceva al dracului de cult şi, într-o sforţare supraomenească, căci nu prea ai chef şi nici cu timpul nu stai strălucit, te hotărăşti să asculţi cum sună şi să urmăreşti textul din cărticica bilingvă ce însoţeşte documentul audio.

"Er war der Allerverarchtetste und Unwerteste, voller Schmerzen und Krankheit."

"Il est l'objet du mépris des hommes, le rebut de l'humanité, homme de douleur connaissant la souffrance."

Cineva a tăiat cu creionul est şi a scris deasupra était.

Între timp, copiii care bat mingea în faţa blocului au schimbat-o pe cea de burete cu una adevărată, din piele, făcută probabil de copii pachistanezi de o vîrstă cu ei. Deja a ieşit un pensionar la fereastră să le facă morală. Vad că şi o doamnă în trecere a început să vocifereze, dar copiii nu par impresionaţi, parcă aud nişte merde, putain şi sa race rostite de nr. 11, Dos Santos.

Hai integrare

Hm, sînt un factor poluant. E a doua zi consecutiv cînd răspîndesc gaz carbonic cu efect de seră în atmosferă fără vreun motiv practic evident.

Dar mă consolez cu faptul că am început să împrumut din obiceiurile localnicilor. De ce să iau trenul şi să ajung în 35 de minute la birou cînd mă pot sui în Hummer, să dau drumul la nişte Rolling Stones Johnny Halliday în duet cu Lara Fabian cu sonorul la maxim - ce sentiment plăcut totuşi! - şi o oră mai tîrziu în condiţii de trafic normal sau o oră şi un sfert cînd se circulă mai greu să intru victorios în parcarea de la servici? Asta în cazul în care mai sînt locuri, că de nu, trebuie să mă duc în parcarea de la supermarché care oferă trei ore gratuite. Înaintea celor trei ore, mă scuz frumos faţă de oamenii cu care sînt în şedinţă, scot maşina din parcare şi mai intru o dată, ca să beneficiez de încă trei ore gratuite.

Dar acest lucru este factor de progres, va fi creştere economică de pe urma mea. Presimt că va trebui să investesc într-o cască blue tooth ca să pot spune şefei la telefon că sînt în întîrziere, în condiţii de maximă securitate la volan. Dar de ce nu mi-aş echipa vehicolul şi cu un GPS? Dar de ce să nu îmi iau şi un Hummer mai spaţios?

Buşon

La şapte ani plus o zi de pribegie statornică am hotărît să merg cu puternicul meu vehicul la servici măcar o dată. La aşa eveniment, aşa echipament, mi-am pus costumul, cravata iar pantofii cei noi i-am pus în portbagaj, în picioare avînd comozii mei adidaşi.

Ce poate face un suflet singur într-o cutie de tablă imobilizată între sute de alte cutii de tablă? Eu am ascultat radioul şi m-am uitat în jur la ceilalţi.

La radio, François Hollande era întrebat de către un ascultător dacă va demisiona din funcţia de secretar general al Partidului Socialist dacă Segolena lui iubită va fi aleasă preşedintă al Franţei. El a răspuns că nu vede nici o incompatibilitate între funcţia lui, relaţia personală cu ea şi posibila ei stare prezidenţială. Între altele, era dezamăgit că extrema stîngă nu vrea să se alieze cu ei.

În jur, am numărat o sumedenie de oameni vorbind singuri în maşină. M-am uitat cu atenţie să văd daca au vreo cască ceva în ureche dar n-am văzut niciuna. Nici maşinile pe care le conduceau nu păreau prea în formă ca să zic că erau echipate cu aparatură sofisticată. Poate că există o modalitate de a vorbi la telefon fără să ai nimic în ureche ... Cert este că o tanti din spatele meu cînta de mama focului.

La un moment dat şoferul din maşina din faţă a deschis portiera şi a lăsat să-i scape un cotor de măr.

Pe o porţiune de autostradă în pantă, tot imobilizaţi în ambuteiaj, o cucoană din stînga pesemne că avea maşina scoasă din viteză şi mai lăsa din cînd în cînd frîna ca să mai înainteze cu un metru, în timp ce se machia în retrovizor.

În faţa blocului

De cîteva zile remarc că se petrec lucruri incredibile şi absolut reprobabile chiar în faţa blocului: e plin de copii care bat mingea nesupravegheaţi, e drept că o minge de burete. Jocul lor e punctat de strigăte de veselie: Allez O.M.!
În plus, există şi o pancartă care precizează că jocurile cu mingea sînt interzise în zonă. În oraş la mine nu poţi face chiar ce te taie capul, avem primar de dreapta, amic cu Sarko, deputat la Assemblée Nationale. Orice activitate trebuie să fie încadrată cu stricteţe şi nu trebuie să perturbe cu nimic somnul cetăţeanului din clasa de mijloc. De altfel există şi o hotărîre a consiliului local care stipulează că pînă şi deplasările cu role şi cu planche à roulettes sînt interzise pe teritoriul localităţii. Excepţie fac anumite zile din vară cînd porţiunea de pe cheiurile Senei aparţinînd localităţii este închisă circulaţiei automobile şi iubitorii de sporturi ciudate îşi pot satisface pasiunea fără a deranja astfel siesta alegătorilor majoritari.

Adineauri, copiii s-au plictisit de bătut hapucul şi s-au legat cu îndîrjire de panoul de semnalizare a parcării pentru biciclete a personalului grădiniţei de la parter, remarcînd că literele pot fi dezlipite cu uşurinţă.

Apoi a venit un nene şi i-a urecheat. Mama lor de copii!

Conjugală

G. se însoară mîine în regiunea lui natală, Normandie, unde se ştie că de regulă plouă. Acest fapt constituie un minunat prilej de ironii în birou.

În noianul de bancuri pe care le-am tot făcut de vreo săptămînă încoace, şefa l-a întrebat dacă va proceda cu nevastă-sa aşa cum se făcea înainte în familiile înaltei burghezii. Cică se obişnuia ca soţul şi soţia să aibă camere separate care comunicau una cu cealaltă printr-o uşă. El se adresa ei invariabil cu vous şi cu chère Madame. Cînd soţul avea chef să se amuze, se ducea în camera nevestii. Aici am intervenit eu şi am zis că în aceste condiţii nu poate fi vorba de amuzament. Asistenţa a fost de acord şi am schimbat formularea în: accomplir son devoir d'honorer sa femme.

La telefon

Citesc un vechi interviu cu Umberto Eco de pe internet şi m-am oprit la cîteva rînduri, pe care le reproduc aici.

Listen, I am not saying that Internet is, or will be a negative experience. I am saying on the contrary that it is a great chance. Once we have asserted this, I am trying to isolate the possible traps; the possible negative aspects. I am trying to focus on the critical aspects of a positive experience. I think it is also my role as a critic of media to do that. I believe that once completely developed and implemented, Virtual Reality will be enormously important for a lot of scientific experiences, but I have also to remark that if Virtual Reality becomes only entertainment for solitary persons, it can become a new kind of technological masturbation. So we have to consider both.

"Yes, yes. I think that is a very real problem, but again this is a question of solitude versus community, isn't it?"

The problem of solitude is enormous...

Eco pauses for a moment, and leans back in his chair.

It is a community but it is only a virtual community. Now, it is true that great artists spend their lives living in remote villages and writing letters all over the world and they establish these kinds of virtual communities.

"Kant did that as well - he was a great letter writer...?"

Yes, there was Kant. But I think of a great poet like Leopardi. He was sick, a hunchback. Repressed. Lived in a village. Went once or twice to Rome. I don't remember how often, though he travelled a little more. He was well known, and in touch with all the intelligentsia of his time. OK, it's always possible. But for every Leopardi, you have a lot of other people that are living in isolation, with elaborate forms of mental illness. One great problem of our time is the decrease, or absolute lack, of face-to-face communities.

I always like to tell the story of Bosco - San Giovanni Bosco. This Salesian priest in the middle of the 19th century who got the idea that was a whole new generation of young people who were working from a very young age in factories, and so were dispersed and separated from the family. He invented the oratorium, which was a community, to which those who worked could go to play and discuss. And for those who couldn't work, he established typographies, activities in which they could take part. So, he was matching the problem of despair and isolation in the industrial society with the possibility of people meeting each other, and obviously also having a religious purpose. It was a great social invention.

[...]

Obviously for certain people - I had an old aunt who was obliged to live all the day at home, and was unable to walk, and for her the television was a gift of heaven. For her, it was really the only possibility to be in some way in touch with the world. But for a normal person it is not. Can the new virtual communities like we have on Internet do the same job? Certainly! They give to a person living in the Mid-West the possibility to contact others from there. Is that a substitute for face-to-face contact and community? No, it isn't! So the real social function of, let's say, Internet, should be to be a starting point for establishing contacts, and then to establish local...

"Places to meet face-to-face..."

Yes, local communities. When Internet really becomes a way of implementing - through virtual communities - face-to-face communities, then that will be an important social change.

Cînd eram copil şi citeam pe nerăsuflate cărţile cu Winettou îmi construiam în minte toată lumea din carte: peisaje, clădiri, animale, obiecte de tot soiul, personaje, cărora le atribuiam înfăţişări precise, cu trăsăturile feţei şi chiar şi vocile pe care le aveau.

Adineauri am primit un telefon de la cineva pe care îl cunoşteam doar din textele pe care le scria, din e-mailuri, dar cu care nu am mai vorbit niciodată de-adevăratelea, prin viu grai adică. Conform algoritmului, îi atribuisem în mental o voce. Conversaţia deopotrivă m-a amuzat şi m-a lăsat visător, căci vocea nu era deloc cea imaginată. Nu, nu vreau să zic că era mai frumoasă sau mai urîtă, nici că am fost dezamăgit, ci doar că era altfel. :)

De primăvară

Mai mult de o treime dintre francezi cred ca extrema dreaptă îmbogăţeşte dezbaterea politică (35%) şi este apropiată de preocupările lor (34%), conform unui sondaj IFOP/Acteurs, realizat recent. Contribuţia extremei drepte este considerată utilă în materie de imigraţie (34%) şi de securitate (31%).
(cf. Le Monde)

Pisică văzută din spate care se uită la tine

Too old to rock and roll, too young to die

Trenul s-a urnit, prin geamul zgîriat intra lumina roşiatică a soarelui la asfinţit. Graffiti-urile de afară defilau cu viteză de acum, pletele îmi fîlfîiau în bătaia vîntului căci eram deja instalat pe o platformă în aer liber. Din chitară ieşeau constelaţii de scîntei multicolore ale căror spirale îşi pierdeau marginile undeva deasupra cupolei de la Sacré Coeur. Un rottweiler lătra cu furie dintre linii.

La un moment dat am simţit cum cozoroacele celor trei şepci albe aflate deasupra a trei treninguri asortate cărora le vedeam inscripţiile de pe spate, s-au orientat indicînd sensul de mers al trenului. Atunci am înţeles că muzica din căşti era cam tare.

Subtilităţi franţuzeşti

Cică umblă inspecţia muncii prin birouri de vreo cîteva zile.

Noi ăştia mititeii sîntem angajaţi la alte firme - numite între cunoscători negustori de carne vie - şi prestăm în contul lor pe la clienţi, chiar în birourile clienţilor. Clientul, în cazul de faţă, e reprezentat de şefă.

Dacă prestezi vreo trei ani la un singur client, poţi să reclami acestuia să te angajeze direct. Şi atunci trai neneacă, devii un fel de şefă: orare la bunul plac, cafeaua cafea, vacanţe ieftine, vreo 40-50 de zile de concediu pe an, credit ieftin la casă şi cîte şi mai cîte. Bine, rămîne detaliul nesemnificativ că eşti obligat să te consacri unor activităţi profesionale care nu prea îţi sînt pe plac şi că trebuie mereu să-ţi sapi adversarii, astfel încît să ţi se acorde ţie măririle de salariu anuale şi nu lor. De aceea e aşa de greu să pătrunzi ca angajat la client, pentru că mai întîi trebuie să te înscrii în tiparul prezentat şi apoi pentru că e concurenţă mare.

Şi ce caută inspecţia muncii? Păi te întreabă de cîţi ani prestezi aici şi se uită prin mailurile tale să vadă cum le semnezi. Dacă zici în mailuri că te cheamă cutare şi lucrezi la departamentul cutare al clientului şi în plus ai mai mult de trei ani de cînd eşti acolo, atunci inspecţia muncii zice: aha, travail masqué, amendă usturătoare clientului şi angajarea imediată a cărnii vii.

Astfel se explică grija subită a d-nei şefa să precizăm obligatoriu în semnăturile la mailuri, doar atît: Cutare Cutărescu, de la negustorul de carne vie cutare. Şi în plus, dacă ne întreabă cine ne aprobă nouă concediile, să răspundem cu: păi ni le aprobă nenea negustorul că sîntem angajaţii lui, în nici un caz nenea clientul.

Dintr-o extremă în alta

Azi la prînz a trebuit să ascult o jumătate de oră o prelegere despre depăşirea planului cincinal. Mulţumesc pe această cale responsabililor firmei, care au intuit într-un tîrziu că discursurile interminabile cu grafice crescătoare nu fac bine nimănui şi şi-au limitat prezentarea numai la lucrurile importante: am avut o producţie record de 70 000 de kilograme de cartofi la hectar, pe care îi vindem aproape pe toţi cu o creştere de cifră de afaceri pe 2005 de 12%. Rămîne totuşi un stoc de 5% de cartofi care stau şi putrezesc în birouri, ceea ce e acceptabil. În rest, totul e nasol, nu e marjă suficientă, cartoful nu s-ar vinde chiar la preţul dorit, că nu trebuie să precupeţim nici un efort, că trebuie să luptăm continuu pentru depăşirea planului, mai puneţi mîna şi munciţi băi etc. Numai lucruri normale.

După discursuri, avalanşa de întrebări venita din partea publicului a conţinut doar una singură şi care nu era nicidecum în raport cu cele povestite în prezentarea pauărpoint. Acesta este un semn bun, înseamnă că lumea e relaxată, că lucrurile merg intr-adevăr bine, dar mai ales că cetăţenii prezenţi erau înfometaţi.

Nu şi însetaţi, căci la masă, cumătrul R. nu bea că are resorturi în artere, cutare nu bea că are o şedinţă la ora 14, altul că e musulman, unul că nu bea decît cola dar că se mulţumeşte şi cu apă minerală de data asta iar cineva că are de condus automobilul. Astfel, iată-mă în situaţia ingrată de a lăsa sticla de bordo aproape plină, după doar două pahare, ceea ce este totuşi mai mult faţă de cantitatea la care am avut dreptul ieri. Instinctul de conservare fiind puternic, n-am vrut să risc ca superiorul ierarhic - amatorul de cola - să mă ia drept un beţiv, aşa că a trebuit să mă justific spunînd că gigot d'agneau-l din farfurie se află într-o relaţie conjugală de excepţie cu acest minunat vin ieşit din truda şi savoir-faire-ul viticultorului bordelais al cărui nume era scris pe sticlă.

La desert am avut fondant au chocolat avec sa crème aux pistaches şi, evident, un espresso.

Căpşuna tunisiană

Microcosmos

Cele ce urmează pot fi supărătoare pentru unii, dar ţin din capul locului să îmi expun convingerea intimă că mîncatul alături de persoane cu care nu ai multe de împărţit doar de dragul bucatelor este un act ce mie îmi pare detestabil. Cred că un bigmec poate fi absolut delicios atunci cînd e ingurgitat alături de persoane la care ţii şi cu care îţi place să te însoţeşti. Iar dacă bigmecul se transformă în ceva mai rafinat, este cum nu se poate de bine.

Povesteam ceva mai demult despre activităţi periodice desfăşurate în birou cu uşa închisă pe dinăuntru. Pe scurt, R. cunoaşte un producător de foie gras de la Toulouse iar lumea de la servici comandă prin el. Cum cantitatea totală comandată este de fiecare dată importantă, R. se alege cu cîte un kilogram suplimentar de marfă drept bonus. R. se apropie de pensie şi e un om bolnav, are resorturi în artere şi nu poate mînca de unul singur tot. Astfel, stabileşte o zi în care lumea din cele două birouri alăturate ale micii noastre societăţi e de acord şi se organizeată o şedinţă de potol.

În episodul de care aminteam mai înainte, E. este acela care a adus un vin şi a fost criticat nespus de posesorii gîtlejurilor fine - şefa şi inginerul de sunet - obişnuiţi numai cu licori scumpe şi, zic ei, bune. De atunci, am mai făcut de cîteva ori mese din astea şi E. nu a mai cumpărat vin, dar a cumpărat de fiecare dată diverse mîncăruri, pentru completarea mesei. De fiecare dată a cumpărat de la magazin un fel de salată orientală care se cheamă taboulet şi de fiecare dată a primit observaţii tot de la cei doi. Între timp, lucrurile au devenit mai clare şi am aflat de fapt că E. este de demult căzut în dizgraţia şefei, cam pe toate planurile. Nu rare sînt situaţiile în care E. este insultat în gura mare şi mai de fiecare dată pentru nimic. Inginerul de sunet - un tip pe care îl acuz fără jenă de nesimţire - deşi vine la lucru şi pleacă atunci cînd are el chef iar zilele lui la birou seamănă cu o pauză continuă de cafea, nu se alege niciodată cu nici o observaţie, dimpotrivă, atunci cînd tratez cu d-na şefă o problemă urgentă legată de o aplicaţie care nu merge în producţie, el are dreptul să întrerupă discuţia pentru a o invita la cafea şi ea rîde tîmp şi desface înspre mine picioarele - e mare amatoare de fuste mini -, zăboveşte îndelung în această poziţie înainte de a se ridica şi a da curs invitaţiei, lăsînd discuţia în ploaie. Pentru aprofundarea fenomenului, recomand cartea autoarei Corrine Maier intitulată Bonjour paresse.

Astăzi cumpărăturile adiacente le-am făcut eu cu R.. Înainte am primit ordin de la şefă şi de la acolitul ei în gura mare, ca să audă E., să nu mai cumpărăm taboulet din ăla de merde. Am înţeles astfel cît de importante sînt obiceiurile şi gusturile personale în dificilul proces de integrare, în acest caz într-o gaşcă. Ia să afirm eu că nu îmi place să beau vin şi să mănînc foie gras! Şi nu că nu îmi place, dar dacă e de ales între vin bun şi oameni ca lumea, eu unul aş lăsa vinul la o parte. La magazin, R. mi-a destăinuit că el aduce foie gras pentru că în felul acesta se are bine cu şefa şi contribuie la păstrarea postului său, şefilor fiindu-le greu să înlocuiască un furnizor atît de serios. La cîţi ani mai are pînă la pensie, nu prea e de glumit.
Taboulet n-am mai cumpărat, iar masa de azi s-a desfăşurat sub înaltul patronaj al inginerului de sunet care şi-a lăudat singur vinul pe care l-a adus el însuşi - de altfel l-a băut aproape singur alături de şefă - pentru că ne-a spus că nimicii de noi nu sînt destul de rafinaţi ca să îl aprecieze. Ne-am ales astfel doar cu trei picături pentru fiecare. La sfîrşit am primit critici că nu erau bune căpşunile luate pentru desert, fiind căpşuni tunisiene. Cînd a fost vorba de strîns de pe urma festinului, cei doi şi-au găsit subit cîte-o şedinţă la care trebuia să participe negreşit.

Am pantofi noi

Acum vreo lună de zile am sucombat în faţa unei perechi noi de pantofi şi am cumpărat-o, întrucît precedenta arăta oarecum groaznic. Azi i-am luat pentru prima dată. Precizez că n-am umblat desculţ în această perioadă, de regulă preferînd încălţăminte ce se apropie mai mult de cea sportivă. E inutil să spun că am şi costum. Cravata e ascunsă totuşi în geantă ca să evit o parte din ironiile de bază ale acelora obişnuiţi cu înfăţişarea mea cotidiană, de sindicalist: iar te duci la interviuri? ne părăseşti? În treacăt fie spus, ce bine arăt!

Cum nu s-a nascut încă perechea de pantofi care să nu-mi facă probleme măcar vreo trei zile la început, mi-am cîrpit preventiv picioarele cu plasturi în locurile unde ştiam eu că are să se întîmple.

Ceea ce s-a întîmplat însă îmi depăşeşte aşteptările: beşicile s-au format fix lîngă bucăţile de pansament, adică exact sub banda adezivă. Prevăd o desprindere dureroasă. Aş pleca acasă să scurtez din suferinţă dar şefa, în mod neobişnuit, e încă la birou la ora asta. O zi proastă, ce mai!

Transport public

Destinul, cugetă el, apare în ultimul moment. Dacă ieşiţi din gara Smoliensk şi trebuie să luaţi tramvaiul 4 care trece pe acolo în compania lui 5, a lui 15, a lui 17, a lui 30, 31, B, G şi a două linii de autobuz, fiţi sigur că primul care va trece va fi G, urmat de două 15 unul după altul - fapt anormal în principiu - apoi de un 17, de un 30, de un mare număr de B, de un al doilea G, de un 31, de un 5, din nou de un 17 şi încă de un B. Şi taman cînd veţi începe a crede că cifra patru nu mai există în natură, îl veţi vedea apărînd încetişor de după gara Briansk, încoronat de ciorchini umani. A pătrunde în vagon, pentru un utilizator experimentat al tramvaielor moscovite, nu reprezintă în fapt o dificultate majoră: totul este ca tramvaiul să vină. În schimb, dacă trebuie să-l luaţi pe 15, lucrurile sînt clare: veţi avea dreptul să vedeţi o multitudine de tramvaie de pe alte linii, blestematul de 4 va trece de opt ori unul după altul iar 15, care pînă de curînd trecea la fiecare cinci minute, nu se va mai arăta decît cu o frecvenţă de o dată la fiecare douăzeci şi patru de ore. Este suficient să fiţi răbdător şi veţi fi recompensat.

Ilf şi Petrov - 12 scaune

Ştiri de pe front

Ploaia i-a risipit pe jeunes dînd speranţe de plecare în inimile noastre de angajaţi luaţi ostatici la birou. Dar iată că a ieşit soarele şi gara s-a umplut din nou de tineret cu intenţii bune. Apoi au început să apară iar sarkozeii, echipaţi cu căşti, scuturi şi bastoane. Cetăţenii paşnici s-au retras atunci înspre liniile de autobuze. Cum acestea nu păreau a funcţiona, am încercat autostopul dar n-a oprit nimeni. În sfîrşit a venit un autobuz, dar plin. Avînd experienţă multă acumulată pe linia de tramvaie 4-8 din Iaşi - Copou-Tătăraşi-Zona industrială-Tudor-Copou şi invers - am reuşit să mă strecor. În autobuz, nişte femei povesteau strănutînd cum au aşteptat trenul în gară şi cum nişte copii au început să folosească sprayuri lacrimogene. Am strănutat şi eu de vreo două ori parte din solidaritate, parte că îmi venea să strănut. Lîngă mine, patru jeunes făceau politică de zor, spunînd vorbe simpatice despre Sarko şi Villepin şi dezvoltînd în conversaţie tehnici de ardere a maşinilor. Au avut timp să dezvolte ei mult şi bine din cauză că în tot acest timp stăteam pe loc, fiind în mijlocul unui ambuteiaj monstru.

Dupa autobuz, au urmat două metrouri şi încă un tren, unde nimeni nu părea că era la curent de evenimente, aşa că am putut să pun mîna şi pe o carte.

Naa-na! Na-na-na!

Sper să ajung totuşi azi acasă. La 50 de metri de cladirea unde e biroul meu au venit forţele poliţiei ca să îi îndepărteze pe manifestanţii bucuroşi că au găsit motiv să nu meargă la şcoală şi care au blocat staţia de tren şi intrările pe autostradă. Sper ca ploaia torenţială să rezolve totuşi problema mai eficient decît poliţia. Ce-i interesant este că Sytadin anunţă că A86 este închisă datorită unor probleme tehnice. Mda, probleme tehnice, se vede de pe geam.

Centrul comercial din apropiere a fost închis şi el din cauză că au venit vreo 70 de jeunes ca să-l vandalizeze în semn de protest contra noii legislaţii în domeniul muncii propusă de guvern.

Vă daţi seama ce nasol este să nu poţi pleca la 4 şi jumătate vineri de la servici?

Titanii Renaşterii

În localitatea Amboise de pe malul Loarei, pe lîngă cunoscutul castel, se află conacul de la Clos Lucé unde a sălăşluit o vreme Leonardo da Vinci, sub protecţia lui François Ier.

În zilele noastre, nişte sponsori entuziaşti ai tehnicii de la IBM au citit planurile lui Leonardo şi au construit o parte din maşinile închipuite de maestrul vizionar. Ele se află azi expuse la Clos Lucé.

A venit vremea să îmi aduc şi eu contribuţia la dezvoltarea tehnicii. Peste vreo 500 de ani cineva construi-va poate după planurile mele maşina fabuloasă pe care am imaginat-o.

3G

Mi-am cumpărat telefon nou, forţat de împrejurări. Cu neţărmurită părere de rău m-am despărţit de cel vechi, care şi-a îndeplinit timp de 4 ani cu succes nobila sa funcţie de bază: vorbitul cu alte persoane aflate la distanţă. Eu nu l-aş fi schimbat defel, în ciuda ironiilor din partea colegilor de birou, gen "iar ai venit cu ceapa aia de telefon", dar bateria lui era pe cale să îşi dea obştescul sfîrşit, căci nimic nu e veşnic în lumea noastră. Foarte mulţumit am fost de lipsa lui de sofisticare: compuneam numărul, apăsam pe un buton mare şi rotund şi vorbeam. Avea şi funcţii avansate, de ce să mint, de exemplu mă trezea în fiecare dimineaţă cu soneria lui percutantă, lipsită de orice urmă de polifonie. Cînd aceasta îşi făcea cunoscut sunetul cristalin în public - niciodată în restaurant, în şedinţă, la dentist sau cînd îi arătam vreunui neam interiorul catedralei Notre Dame, construită cînd noi locuiam în bordeie de lut şi ne ascundeam în munţi pîrjolind terenul din calea cotropitorilor - surprindeam surîsuri condescendente din partea posesorilor de ultime răcnete în materie.

Cînd mă suna cineva, apăsam pe acelaşi buton mare şi rotund, duceam aparatul la ureche şi conversam normal: în franţuzeşte, cînd mă suna un francez, în româneşte cînd îmi telefona vreun conaţional din ţară sau de peste hotare. De-a lungul timpului am observat că nu mă puteam înţelege decît cu greutate cu unii dintre românii care mă sunau şi care posedau telefoane cu mult mai evoluate decît al meu:
- Alo, ziceam eu.
- ... - Tăcere. Ochii zilei s-au închis
- Alo, repetam eu contrariat.
- ... - gîfîit în receptor, ca într-un film prost de pe vremuri la TVR, în care criminalul îşi suna victimele la ceas de noapte şi nu zicea nimic, doar i se auzea răsuflarea.
- Aloo, puţin enervat
- Cine-i acolo? venea în sfîrşit răspunsul.
- Tanti Aglaia! Dar acolo cine e?

Cum pe piaţă e foarte greu să găseşti un telefon îndeplinindu-şi doar funcţia primară, acum iată-mă posesor de telefon cu sonerii multe şi polifonice, cu aparat foto, care ştie să facă videoconferinţă - obiectivul camerei fiind în spatele telefonului, mă întreb dacă nu cumva trebuie să fiu maestru de yoga - care se conectează la internet, cu o agendă sofisticată şi jocuri. Rămîne să mai învăţ cum se formează un număr şi care e butonul pentru răspuns şi mă declar mulţumit. Atunci chiar nu voi mai avea nici un motiv să nu mă înţeleg cu unii conaţionali.

Taratata, taratata

Avec la garde montante
nous arrivons, nous voilà.
Sonne, trompette éclatante!
Taratata, taratata!
Nous marchons la tête haute
comme des petits soldats,
marquant sans faire de faute,
une, deux, marquant le pas.
Les épaules en arrière
et la poitrine en dehors,
les bras de cette manière
tombant tout le long du corps.

Cum băteam eu cadenţa prin subterane aşteptînd ca Moralès să înceapă dintr-un moment în altul să-i cînte lui José că o fermecătoare tînără fată cu fustă albastră tocmai l-a căutat, deodată, corul copiilor care intona versurile de mai sus în lumina orbitoare a neoanelor din parcarea PB de la Défense a fost întrerupt de vocea suavă a crainicei. Aceasta a anunţat graţios că angajaţii firmei de salubritate sînt în grevă şi că din această cauză parcarea este parţial închisă. Brusc, am început să simt în nări mirosuri pestilenţiale şi am început să aud foşnetul hîrtiilor în care eram băgat pînă la genunchi, laolaltă cu trosnetul cutiilor de bături răcoritoare peste care călcam deja de vreo cîteva zeci de metri.

Umori matinale

Cred ca am fost socialist într-o viaţă anterioară. Altfel nu-mi explic de ce mi-a devenit brusc simpatic tehnicianul complet incompetent care a venit să instaleze un calculator nou în birou şi l-a deconectat de la reţea pe cel al şefei.

Şefa nu era la birou în momentul faptei. Cînd a apărut pe la ora 10 şi a deschis calculatorul, fiind pe punctul de a pleca în vederea petrecerii celor 40 de minute de cafea regulamentare de la fiecare început de zi, a constatat că mailurile nu vin şi pace. Bătînd mărunţel din buze şi emiţînd sunete ascuţite, a alertat pe cetăţenii din birourile alăturate. Toată lumea a început să se agite nefiresc ca să o ajute, dar eu cred că era mai mult din cauză că aveau urechile sensibile. Într-o pasă inspiraţionistă de excepţie, la un moment dat a ajuns sub masă, de unde a ieşit cu cablul de reţea deconectat într-o mînă.

Cum ajutoarele plecaseră deja fiecare în treaba lui, soluţia problemei fiind clară de acum, furioasă că a întîrziat 15 minute la cafea, şefa a început să-l toarne pe bietul tehnician la şefii săi pe motiv că din cauza lui nu poate ea lucra de la ora 9(!) şi că e inadmisibil ca din cauza unui incompetent să piardă o jumătate de zi de lucru. Cît timp ea este plecată din birou, vrea să găsească cablul băgat la loc în priză că altfel e de jale.

Cu şefa nu te pui, clar!

Lumea de dincoace de geam

Azi mi-am propus să vorbesc despre consulatul României la Paris. Totuşi, n-am de gînd să mă plîng şi eu printre atîţia alţii de cămăruţa strîmtă cu pereţii scorojiţi şi plini de inscripţii în care petenţii stau îngrămădiţi în duhoare, căci caloriferele dogoresc, nici despre gemuleţul prin care consulul dă, respectiv primeşte hîrtii şi nici despre abţibildul lipit pe geamul ghişeului ce ne informează că sîntem filmaţi. Şi nici măcar n-am de gînd să mă plîng de cei care-şi zic "consul". Eu cunosc toate acestea şi, ştiind ca nu prea am cum influenţa situaţia, m-am resemnat, iar cînd am treabă acolo merg hotărît măcar să mă amuz cît pot.

M-am aşezat la coadă pe trotuar cu zece minute înainte de deschidere. În faţa mea era deja o lume pestriţă. În spatele meu a venit o domnişoară care a început să fumeze şi să îmi sufle fumul în faţă. La fumul ei s-a adăugat şi acela ieşit din trabucul, respectiv din gura ce-l pufăia, aparţinînd unui "gagiu", băiat de băiat de la mama lui, venit şi el mai apoi. Apoi a venit o doamnă franţuzită, trecută de prima tinereţe, care a întrebat în română pe gagiu de ce se stă pe trotuar. La răspunsul că încă nu e ora deschiderii, a scuipat un ah bon!. Fix la ora H, uşa s-a deschis şi oamenii s-au precipitat înăuntru. Cum aerul începuse să se împută, dinspre ghişeu începuseră să se audă primele vociferări cu "aşa-i la români". Gagiul s-a descurcat şi s-a băgat în faţă ca să obţină formulare, apoi s-a reaşezat la coadă.
Apoi a intrat o femeie, ştiu şi eu, mai tuciurie care a încercat să se bage în faţă pe motiv că e venită de departe şi că o aşteaptă copiii în stradă dar altă femeie, cu aer de doamnă, a luat-o cu:
- Ce faci fă, un'te crezi?!
Rar mi-a fost dat să aud pînă acum o izbucnire verbală cu un timbru atît de violent ca cea venită din partea celei numite "fă". Cînd mă minunam unde zace atîta capacitate toracică, doamna a început şi ea să vocifereze, incredibil, dar parcă mai tare. N-a lipsit mult şi se luau de păr. Dar s-au liniştit tot aşa de repede pe cît au început.
Apoi au început să sune cu melodii foarte frumoase celularele. Am auzit şi unul cu sonerie ca la telefoanele acelea vechi, cu disc. Volumul era dat la maxim şi am tresărit. Posesorul lui a reglat în vreo jumătate de oră, cu un accent franţuzesc admirabil şi cu o voce pătrunzătoare, nişte probleme de pe un şantier de construcţii, ceva cu o scară ce trebuia montată sub un acoperiş.
Între timp o altă doamnă, dar chiar doamnă, aflînd de la gagiu că el a obţinut formularele, s-a dus şi ea la ghişeu cu tupeu ca să le ceară, dar nu le-a obţinut. Întoarsă la coadă, a început să îşi strige nemulţumirea către vecinii de coadă, cu un ton suficient de ridicat, de fapt foarte ridicat, in suportabil de ridicat. Am reţinut următoarele:
"Se laudă cu clădirea asta frumoasă a ambasadei şi pe noi ne ţin ca pe nişte şobolani!"
Recunosc că în principiu sînt de acord cu ideea enunţată. Cînd a spus şobolani, a şuierat puternic cuvîntul astfel încît persoana din spatele ghişeului să audă bine.
Mai erau la coadă şi oameni cu feţele imperturbabile. Nici unul din numeroasele zgomote nu părea să îi afecteze în vreun fel şi nici ei nu emiteau prea multe. Apoi mai erau şi nişte familii de ţigani. În afară de faptul că aveau copii gălăgioşi, ca orice copii, aş putea zice că se numărau alături de imperturbabili printre cei paşnici, veniţi cu o treabă acolo şi decişi să o rezolve fără prea mult circ.

Adevărat este că efortul principal pentru ameliorarea situaţiei trebuie să vină de la cei de dincolo de geam, ei trebuie să se ocupe cu lărgitul geamului, cu practicarea unei găuri în perete pe unde să intre aerul, cu găsirea unei modalităţi simple prin care oamenii să găsească formularele şi să aştepte mai puţin, cu amenajarea spaţiului sau cu găsirea altuia mai primitor, etc. Dar eu cred că dacă dincoace de geam nu face nimeni nici un efort, măcar să vorbească mai încet şi poate mai puţin, să închidă soneria la celular, să-şi reprime ura şi să-şi stăvilească invectivele, să-şi bage mai puţin picioarele în cei aflaţi în aceeaşi situaţie cu ei, apoi ghişeul acela mic către care aspiră e cumva meritat.